Boala Lyme, cunoscută şi sub numele de infecţia sau borelioza Lyme, este produsă de bacteria Borrelia burgdorferi, o spirochetă ce aparţine genului Borrelia. Aceasta pătrunde în organism prin intermediul  muşcăturii unei căpuşe contaminate la rândul ei.  Boala Lyme afectează mai multe sisteme de organe, în funcţie de locul muşcăturii şi de evoluţia ulterioară a infecţiei. De asemenea,  aceasta prezintă o simptomatologie variată şi nespecifică, motiv pentru care boala Lyme este denumită şi ,,boala cu 1000 de feţe”.

Transmiterea bolii Lyme

Vectorul pentru boala Lyme este căpuşa, însă trebuie îndeplinite anumite condiţii pentru ca să existe riscul infectării. În primul rând, este necesar ca acestea să fie purtătoare a bacteriei.  În al doilea rând, ele trebuie să aparţină speciei  Ixodes pentru a fi transmiţătoare a  bolii. O altă condiţie este ca organismul să fie în contact cu căpuşa de 1 pana la 4 zile pentru ca să permită spirochetei să pătrundă în organism. Deci, cu cât insecta este ataşată mai mult de corp, cu atâta creşte şansa infectării.

Transmiterea bacteriei se realizează exclusiv de la căpuşă la om sau  de la căpuşă  la alte animale. Nu se realizează  infectarea  de către un organism bolnav la unul sănătos, doar în cazul în care se transmite căpuşa deja  infectată.

Semne si simptome in boala Lyme

Boala Lyme este o boală multisistemica, ce progresează diferit in funcţie de momentul depistării infecţiei şi începerii tratamentului . Evoluţia bolii este împărţită în 3 stadii, care se pot întinde pe o durată de câţiva ani, când pot ajunge să se cronicizeze. Acestea sunt:  infecţia localizată, infecţia diseminată şi faza cronică.

Primul stadiu, sau infecţia localizată, poate apărea  după câteva zile de la muşcătură, sau chiar după aproape o lună după ce s-a produs aceasta. Simptomul ce mai reprezentativ al acestei faze este apariţia unei  erupţii roşii şi nedureroase în jurul înţepăturii.  Aceasta poartă numele de eritem migrator (erythema migrans) şi are iniţial forma unei umflături de culoare roşie. În jurul ei rămâne o zonă  necolorată de piele care este înconjurată apoi de un halou roşu. Această erupţie nu apare însă mereu, fiind înregistrate peste 30% din cazuri în care este absentă.  Alte simptome care apar în această primă fază a bolii sunt asemănătoare unei infecţii gripale.  Acestea includ febră, dureri de cap, astenie dureri, musculare sau în unele situaţii adenopatie regională (limfocitom borreliozic).

Cel  de al doilea stadiu al bolii este denumit şi infecţia  diseminată.  Acesta apare dacă după prima fază a bolii, pacientul nu primeşte tratamentul corespunzător.  Situaţia poate apărea cand simptomele infecţiei localizate nu se manifestă atât de puternic şi pot fi confundate cu cele ale unei  gripe sau ignorate. Motivul dezvoltării acestei faze este răspândirea bacteriei în organism prin intermediul sistemului sangvin si limfatic. Simptomele acestei etape sunt foarte variate şi nu sunt neapărat specifice pentru infecţia Lyme, motiv care poate îngreuna şi întârzia punerea diagnosticului.

Sunt prezente simptomele din prima etapă, dar mai severe.  Afectarea sistemului nervos este denumită şi neuroborelioză. Aceasta poate include simptome  precum meningita, paralizia nervului facial şi a altor nervi cranieni, encefalomielita sau senzitivitate la lumină. La nivel cutanat apar multe  leziuni  care sunt asemănătoare  cu eritemul migrator. Există şi manifestări cardiace, ce includ tulburări de ritm şi de conducere atrio-ventriculară , palpitaţii sau  miocardite.  La nivel articular se pot întalni atralgie şi tumefierea articulaţiilor.

Ultimul stadiu al bolii este reprezentat de faza cronică faza cronică. Aceasta apare după un interval de mai mulţi ani de la momentul înţepăturii la pacienţii care nu au fost trataţi corespunzător în etapele anterioare ale bolii. Complicaţiile apărute afectează mai multe sisteme si pot avea conseconţe severe. Acestea includ:  dermatita cronică atrofiantă, reumatism cronic(artrita Lyme) sau tulburări cronice ale sistemului nervos.

Diagnosticul bolii Lyme

Procedeul de punere al unui diagnostic poate fi îngreunat din cauza diversităţii simptomatologiei în funcţiile de diferitele stadii ale bolii. Investigaţiile clinice încep de la anamneza pacientului, unde va fi necesar să se stabilească cât timp a fost implantată capuşa la locul muşcăturii, pentru a se afla cât de mare este riscul infectării. Precum s-a precizat anterior, după primele 24 de ore se identifică un risc real cu contaminare a bolii. Medicul se poate orienta de asemenea şi după apariţia eritemului migrator, care însă nu e prezent într-un număr semnificativ de cazuri. Este important de reţinut că prin intermediul căpuşelor se pot se pot transmite şi alte boli inafară de borelioza Lyme şi că, de asemenea, alte patologii pot prezenta simptome foarte asemănătoare cu această boală.

Analizele de laborator se pot realiza prin procedee ce au ca scop identificarea anticorpilor specifici spirochetei. După recoltarea de probe de sânge, se pot efectua două teste serologice. Primul este un test de screening, numit ELISA(enzyme-linked immunosorbent assay), al cărui rezultat pozitiv nu este însă suficient pentru a declara diagnosticul, dar îndruma spre efectuarea celui de al doilea test. Acesta se numeşte Western blot şi foloseste antigene ce au ca scop declanşarea unui răspuns imun ce implică anticorpi specifici pentru boala Lyme.  O alta variantă ar fi detectarea ADN-ului bacterian prin intermediul unei reacţie de polimerizare in lanţ a acestuia. Dacă este necesar, se mai poate realiza şi o puncţie lombară cu scopul prelevării de lichid cefalorahidian.

Tratamentul in boala Lyme

Acesta depinde de stadiul in care este prezentă infecţia şi de gradul de diseminare al bacteriei  în organism. Pentru tratarea in cadrul primului stadiu, se pot recomanda antibiotice precum doxicilină, penicilină sau eritromicină, amoxicilină. Administrarea este orală. Când simpotomele încep să se agraveze (afectare cardiacă, neurlogică, etc.) tratamentul medicamentos cu antibiotice va putea fi administrat intravenos.

Profilaxia bolii Lyme

Cea mai bună metodă de profilaxie este evitarea muşcăturilor de căpuşă. După intrarea în contact cu medii unde este posibilă existenţa acestor  insecte(în spaţii deschise cu iarba înaltă, după contactul direct cu animale sălbatice sau de companie) este foarte important ca individul să îşi inspecteze toată  pielea  ca să se asigure că nu a fost muşcat. Se pot folosi şi mai multe spray-uri anti căpuşe, care sunt aplicate in special pe zonele tegumentare cele mai expuse.

Este important de reţinut ca în cazul unei eventuale muşcături, sa nu se încerce sub nicio formă smulgerea şi strângerea căpuşei. Dacă se porcedează astfel substantele din interiorul insectei pătrund în organism şi astfel creşte riscul contaminării în cazul în care căpuşa este infectată. Una dintre modalităţile de de extracţie a căpuşei este prin intermediul unei pensete cu care se apucă de cap insecta şi se răsuceşte afară. Alte metode pot fi efectuate, de preferat sub supraveghere medicală.