Mercurul este un element chimic prezent în mod natural în rocile din scoarța pământului și inclusiv în depozitele naturale de cărbune. Acesta se găsește în sistemul periodic al elementelor sub simbolul „Hg” și are numărul atomic 80. Mercurul poate exista în câteva forme și anume: mercur elemental (metalic), compuși anorganici ai mercurului, metilmercur și alți compuși organici.

Mercurul există în mod natural sau ca și poluant produs de omenire. Eliberarea de mercur procesat duce la o creștere progresivă a cantității de mercur din atmosferă, care intră în ciclul atmosferă-sol-apă, unde poate rămâne în circulație un timp îndelungat (de ordinul anilor). Otrăvirea cu mercur este rezultatul expunerii la mercur sau la compuși ai acestuia care determină diferite efecte toxice, care depind de forma mercurului și de modalitatea de expunere. Cea mai mare expunere umană este la metilmercur (MeHg) și se produce datorită ingestiei de pește contaminat, fructe de mare și alte organisme care la rândul lor au fost expuse la mercur. Toxicitatea indusă de metilmercur este adesea asociată cu leziuni la nivelul sistemului nervos în populația adultă și afectarea dezvoltării neurologice normale în cazul copiilor.

Cea mai frecventă formă de compuși organici ai mercurului este metilmercurul, care este forma majoră de mercur organic găsit în ecosisteme. MeHg este transportat de apă în ecosistemele acvatice, iar datorită solubilității scăzute în apă acesta este considerat a fi relativ liposolubil. Metilmercurul este absorbit ușor de către organismele inferioare ale lanțului trofic, care vor fi ingerate de către pești, în acest mod având loc bioacumularea de MeHg în pești, aceștia fiind sursa primară de otrăvire cu MeHg a populației umane. La nivelul tractului gastrointestinal uman metilmercurul se absoarbe în proporție de 95% de unde trece în fluxul sangvin și poate intra în eritrocite și creier prin legarea covalentă de glutation și proteinele care conțin grupări cisteină. Deoarece excreția urinară de MeHg este neglijabilă, calea principală de eliminare a acestuia din organism este excreția în formă anorganică prin acțiunea sistemului biliar, la o rată de 1% din încărcarea organismului pe zi. Timpul biologic de înjumătățire al metilmercurului este de 39 până la 70 zile, fiind dependent de încărcarea cu MeHg a organismului.

Expunerea la mercur elemental (metalic) survine cel mai adesea atunci când este spart un recipient sau un produs care conține mercur. Dacă mercurul nu este izolat și curățat cât mai rapid posibil, acesta se poate evapora devenind un gaz un gaz incolor, inodor și toxic. Expunerea se produce atunci când oamenii respiră acest vapor și îl inhalează în plămâni, spațiile interioare cu o temperatură ridicată și slab ventilate ridică o problemă majoră în cazul în care eliberarea de mercur se produce la acest nivel. În mult mai puține cazuri, expunerea poate fi datorată ingestiei directe de mercur metalic. Cele mai frecvente surse de expunere la mercur metalic sunt: termometrele cu mercur, unele bijuterii, plombele dentare, activitățile miniere și alte produse care conțin mercur.

Expunerea la alți compuși care conțin mercur, cum ar fi acetatul de fenilmercur și etilmercurul, care au fost folosite drept fungicide, conservanți, antiseptici și dezinfectanți, de menționat fiind faptul că în prezent aceste utilizări au fost abolite. De asemenea cantități mici de mercur sunt prezente și în unele medicamente în iluminatoarele pentru piele și în produsele cosmetice anti-îmbătrânire.

Modul în care starea de sănătate a unei persoane este afectată de expunerea la mercur depinde de o serie de factori precum: forma de mercur (metilmercur sau mercur elemental), cantitatea de mercur la care a fost expusă persoana respectivă, vârsta persoanei expuse, durata expunerii, calea de expunere, starea generală de sănătate a persoanei expuse.

Expunerea la mercur poate induce peste 250 de simptome, care pot complica un diagnostic clar. Diagnosticul diferențial începe cu istoricul pacientului și examinarea fizică cu urmărirea semnelor expunerii la mercur. Ca și teste de laborator se efectuează analize de sânge, analiza de urină cu analiza urinei pe 24 de ore, analiza firului de păr și în unele cazuri se efectuează și o biopsie de țesut. Deoarece mercurul este eliminat rapid din circulația sangvină, redistribuit și depozitat în anumite țesuturi nu putem afirma că există o corelație directă între concentrația sangvină de mercur și severitatea otrăvirii cu acesta. Deși sistemul nervos este „ținta” primară a expunerii la mercur, distribuția mercurului în organism are potențialul de a provoca simptome și în alte sisteme de organe.

La nivel celular mercurul determină alterări ale permeabilitățiă membranare și schimbări în structura macromoleculară datorită afinității pentru grupările sulfhidril și tiol, inducând de asemenea și distrugeri ale ADN-ului. Mercurul poate induce și stresul oxidatic și disfuncții la nivel mitocondrial de unde rezultă alterări în homeostazia calciului.

Asupra sistemului cardiovascular, mercurul contribuie la cardiomiopatie, concentratia de mercur în țesutul cardiac al indivizilor care au decedat din cauza cardiomiopatiei dilatative ideopatice este în medie de 22000 de ori mai mare decât în cazul indivizilor decedați din cauza altei afecțiuni cardiace. Vaporii toxici care se formează la evaporarea mercurului pot intra cu ușurință în sistemul respirator și de aici în circulația sangvină. Inhalarea chiar și a concentrațiilor mici de mercur poate determina tremor, perturbări de somn și alterarea capacității cognitive, iar otrăvirea cu mercur este asociată cu câteva afecțiuni pulmonare: sindromul Young, bronșită și fibroză pulmonară.

Asupra sistemului digestiv efectele mercurului sunt de obicei durere abdominală, indigestie, diaree sanguinolentă. Ingestia de mercur este asociată cu distrugerea florei intestinale care poate determina o creștere a concentrației de produși digestivi în fluxul sangvin cauzând reacții mediate imun și reducerea rezistenței la infecții cu diferiți agenți patogeni. La nivel renal mercurul cauzează necroză tubulară, glomerulonefrită, boli renale cronice, sindrom nefrotic și cancer renal.

Asupra sistemului nervos, mercurul are cele mai devastatoare efecte, deoarece la acest nivel intervine în producția de energie a neuronului și poate bloca detoxifierea celulară determinând fie moartea celulară fie supraviețuirea celulei într-o stare de malnutriție. Mercurul cauzează probleme neuronale prin blocarea mecanismului enzimatic P-450. În sistemul nervos central, mercurul determină distrugeri ale barierei hematoencefalice ceea ce facilitează accesul la creier al diferiților compuși cum ar fi metale și substanțe toxice. Efectele asupra sistemului nervos central includ depresie, paranoia, iritabilitate extremă, halucinații, inabilitatea de concentrare, pierderi de memorie.

Sistemul endocrin este afectat de expunerea la mercur prin disfuncții ale glandei pituitare, tiroide, glandelor adrenale și a pancreasului. Cei mai afectați hormoni de către mercur sunt: insulina, estrogenii, testosteronul, adrenalina.

Ca și efecte asupra sistemului reproducător, mercurul poate precipita în mod patologic la nivelul axului hipotalamo-pitutaro-adrenal și gonadal afectând funcția de reproducere prin alterarea concentrației sangvine de FSH, LH,inhibine, estrogeni, progesteron și androgeni. La bărbați, mercurul are efecte adverse asupra spermatogenezei, epididimului și greutății testiculare, de asemenea în unele cazuri mercurul poate determina și disfuncția erectilă. În cazul femeilor însărcinate mercurul induce fetotoxicitatea deoarece este capabil să străbată placenta.

În concluzie, mercurul poate efecta un număr mare de sisteme de organe și funcții celulare determinând apariția unor boli cu caracter, din păcate, ireversibil. Datorită numărului mare de afecțiuni de natură variată pe care expunerea la mercur le poate determina ar trebui făcuți pași în prevenția și reducerea numărului de expuneri la mercur, creșterea gradului de conștientizare al populației în ceea ce privește aceste expuneri fiind un aspect esențial.