Căutare

Toate procedurile

Schimba ora Programări

Inchide

Programează Consultație

Atenție! Data și ora exactă a programării va fii stabilită telefonic, apoi vă va fi comunicată verbal dar si pe e-mail.

Programează serviciu medical

Cerere o ofertă medicală

Cerere serviciu medical

Analiza detaliată

Analiza detaliată

Răspuns

Răspuns


Oxigenoterapia – ce este, indicații, contraindicații

NewsMed
NewsMed

24 Feb 2019

eye-glyph Vizualizări: 13189

Distribuie Articolul

      Oxigenoterapia este o tehnică medicală prin care se creşte concentraţia de oxigen din aerul inspirat pentru a compensa deficitul acestuia din organism.

Principiile oxigenoterapiei

      Hipoxia este o condiţie patologică întâlnită în mai multe afecţiuni care scad oxigenul alveolar sau prin diminuarea hemoglobinei, prin tulburări în sistemul circulator sau în cazul diferitelor afecţiuni care interferă cu difuziunea pulmonară. Există patru forme de hipoxie:

  • hipoxemie (scăderea presiunii şi a cantităţii de oxigen de la nivelul sângelui arterial;
  • anemică (scăderea capacităţii de a transporta oxigenul în sânge);
  • circulatorie (reducerea fluxului sanguin);
  • histotoxică (incapacitatea celulară de a folosi oxigenul).

      În mod normal, saturația oxigenului în sângele periferic este de 96 – 98 mmHg, sau matematic se calculează după formula: 100,1 – 0,323 x (vârsta în ani ± 5 mmHg). Corectarea sau ameliorarea acesteia este imperios necesară pentru o evoluţie favorabilă a pacientului, pe de o parte din cauza disconfortului psihic pe care îl creează, iar pe de altă parte, recuperarea stării de sănatate se face mai rapid în condiţii de oxigenare sanguină corecte. Nu trebuie uitat că hipoxia se însoţeşte de hipercapnie, reprezentată de creşterea presiunii parțiale a dioxidului de carbon  peste valoarea de 40 mmHg care epuizează lent musculatura respiratorie scade forţa musculară, scade afinitatea hemoglobinei pentru oxigen, scade încărcarea oxigenului în capilarele pulmonare, alterează metabolismul aerob.

      Este util să cunoaştem şi să prevedem necesitatea administrării de oxigen şi de aceea au fost stabilite nişte grupe de bolnavi cu risc:
  • pacienţi vârstnici (mai ales peste 80 de ani), la care gradul de oxigenare a sângelui scade rapid, odată cuperformanţele respiratorii, cu creşterea spaţiului mort fiziologic şi a gradientului alveolo – arterial al oxigenului;
  • pacienţii obezi, mai ales cei ce depăşesc cu peste 30% greutatea ideală;
  • pacienţii cu afecţiuni cardio – pulmonare preexistente;
  • pacienţi mari fumători;
  • pacientii ce au suferit intervenţii chirurgicale toracice sau în etajul abdominal superior, care predispun la un deficit ventilator mecanic prin mecanism antalgic;
  • pacientii operaţi în urgenţă;
  • pacienţi care au suportat intervenţii chirurgicale de peste 3 – 4 ore;
  • pacienţi care au suportat, intervenţii chirurgicale cu anestezie generală, la care s-au descris, în primele 24 de ore postoperator, perioade de apnee de peste 70 cu o durată între 10 – 45 de secunde.

      Prin oxigenoterapie, se creşte aportul de oxigen al aerului atmosferic peste 20% cât este normal. Odată cu creşterea oxigenului la nivel pulmonar se produce creşterea gradientului de presiune între sânge şi ţesuturi cu o mai bună oxigenare tisulară şi totodată se produce şi saturarea hemoglobinei cu oxigen.

Indicaţii ale oxigenoterapiei

      Oxigenoterapia este indicată în cazurile în care pacientul păstrează automatismul mişcărilor respiratorii, iar alterarea mecanicii respiratorii nu este atat de importantă încat să necesite ventilaţie mecanică, presiunea parțială a oxigenului este sub < 60 mmHg, saturația oxigenului în sângele periferic < 90%.

      Principalele indicații pentru oxigenoterapie sunt:

  • afecţiunile respiratorii în care este redusă aria schimburilor gazoase între sânge şi aerul alveolar (pneumonie, boli obstructive cronice ale căilor respiratorii, infarct sau embolie pulmonară, astm bronşic, etc.);
  • leziuni toracice cu disfuncţiiventilatorii de tip antalgic (fracturi costale, fracturi sternale, contuzii musculare, etc.);
  • boli cardiace cu reducerea debitului sistemic (infarct de miocard, insuficienţa cardiacă congestivă, şoc cardiogen, etc.);
  • scăderea capacităţii de transport a oxigenului (hemoragii cu reducerea masei eritrocitare);
  • medicaţie care afectează funcţia respiratorie;
  • pneumotorax;
  • debit cardiac scăzut;
  • edem pulmonar acut;
  • stările febrile care cresc consumul de oxigen al organismului.

      Indicaţia de oxigenoterapie este pusă de medicul specialist, cu precizarea concentraţiei, temperaturii şi a umidităţii gazului inhalat.

Contraindicaţii ale oxigenoterapiei

      La o parte dintre bolnavi, mecanica ventilatorie fie este compromisă, fie este ineficientă ceea ce face necesar efectuarea de manevre complementare de protezare respiratorie şi ventilaţie mecanică pentru compensarea deficitului de oxigen.

      Principalele contraindicații pentru oxigenoterapie sunt:

  • bolnavi în apnee sau cu mişcări ventilatorii minime ori ineficiente (anestezie generală, infarct miocardic masiv, disfuncţii nervoase centrale, supradozaj droguri, medicamente etc.);
  • insuficienţe respiratorii la bolnavi cu hipercapnie şi hipoxie severă (boli obstructive pulmonare cronice);
  • traumatisme toracice grave cu ineficacitate a mecanicii toracice (de exemplu, volet costal masiv cu respiratie paradoxală);
  • bolnavi cu risc de compromitere a ventilaţiei spontane (stări patologice critice, precomatoase sau comatoase);
  • obstrucţie laringiană, edem laringian masiv sau al corzilor vocale, spasm laringian;
  • pneumotorax masiv, mai ales cu supapă.

Materiale necesare pentru oxigenoterapie

      Sursa de oxigen poate fi fie un tub de oxigen medical (cilindru cu oxigen lichid, la o presiune de 13.800 kPa), fie un tub de la o reţea de distribuire a oxigenului medical din spital. Pentru racordare, este necesar un debitmetru şi un umidificator. Administrarea propriu – zisă a oxigenului se realizează prin tuburi de racord, transparente la un dispozitiv special adaptat necesităţilor bolnavului. Există mai multe tipuri de dispozitive utilizate în oxigenoterapie:

  • masca de oxigen este un dispozitiv cu formă adaptată masivului facial, pot fi simple sau cu rezervor balon, iar concentraţia de oxigen variază de la 25% până la 100% pentru măştile cu rezervor şi valvă unidirecţională. Dozarea oxigenului se face la nivelul debitmetrului. Cea mai utilizată este masca Venturi care are şi nişte orificii laterale pe unde se aspiră aer şi care se amestecă cu oxigenul, astfel că în funcţie de valoarea oxigenului din debitmetru şi gradul de închidere al orificiilor laterale se obţin valori controlate ale concentraţiei finale a oxigenului.

Masca Venturi pentru oxigenoterapie
  • canula nazală care este un tub din polietilenă, eventual bifurcat care se aplică, trecut peste urechi ca ochelarii, câte unul în fiecare narină. Concentraţia de oxigen variază între 20 – 35% (1 – 5 L / minut).

Canula nazală utilă pentru oxigenoterapie
  • incubatorul se utilizează la nou – născuţii hipoxici. Se mai descrie şi cortul de oxigen utilizat mai ales în pediatrie, unde copiii mici şi sugarii nu pot tolera canule sau măşti. A fost abandonat datorită concentratiei inadecvate de oxigen şi mai ales din cauza riscului de incendiu.

      Umidifierea amestecului inspirat previne uscarea şi implicit lezarea mucoaselor respiratorii. Când amestecul nu trece de 35% oxigen, este suficient un umidificator cu barbotare în vas ce conţine 50% alcool în apa (alcoolul are efect antispumant). Daca procentul de oxigen din amestec este mai mare de 35%, sunt necesare umidificatoare care încălzesc apa.

Tehnica oxigenoterapiei

      Există mai multe considerente anatomice în funcţie de care se fac indicaţiile şi tipul de dispozitiv utilizat. Distanţa între corzile vocale în repaus este de 6 mm, astfel că apariţia unui edem al mucoasei ce creşte cu 2 mm grosimea unei corzi vocale reduce această distanţă la un spaţiu aproape virtual, cu consecinţe respiratorii grave.    Trebuie avut în vedere posibilitatea prezenţei unor deviaţii de sept nazal, prezenţa adenoiditelor (polipilor nazali) care fac ineficientă oxigenoterapia nazală.

      Există trei tipuri distincte de pregătire: a bolnavului, a camerei şi a materialului.

  • Pregătirea bolnavului începe prin a explica acestuia necesitatea, utilitatea şi modul de desfăşurare a manevrei, pentru a a creşte complianţa faţă de tehnică. Poziţia bolnavului în timpul desfăşurării tehnicii nu este lipsită de importanţă, fiind demonstrat de exemplu că la bolnavii cu pneumonectomie, acesta trebuie să stea în decubit lateral pe partea cu plămânul sănătos pentru a creşte, prin mecanism gravitaţional , cantitatea de sânge din capilarele alveolare şi implicit creşte gradul de încarcare cu oxigen.
  • Pregătirea camerei constă în luarea tuturor măsurilor pentru prevenirea incendiului care ar putea izbucni datorită concentraţiei mari de oxigen.
  • Pregatirea materialului constă în verificarea funcţionalităţii şi etanşeităţii şi se va verifica funcţionarea sistemului de alarmă.
      Se aşează pacientul într-o poziţie confortabilă, se umple umidificatorul cu apă sterilă, eventual cu alcool în amestec, până la nivelul prevăzut de producător, se ajustează fluxul de oxigen la debitul prevăzut şi se va verifica prezenţa fluxului de oxigen umidifiat la nivelul măştii pentru a ne asigura de buna funcţionare a sistemului. Se instalează masca sau canula de oxigenoterapie şi se fixează pentru a preveni preveni deplasarea ei. În caz de urgenţă, se administrează un flux mai mare de oxigen până se ameliorează starea pacientului după care se trece la administrarea fluxului recomandat.

      Iniţial, pacientul este ţinut sub observaţie până când starea generală a acestuia se va îmbunătăţi. Manevra este de obicei executată de asistenta de la salon sau din terapie intensivă la recomandarea medicului. După terminarea manevrei, se închide fluxul de oxigen, echipamentul se plasează în siguranţă şi se va consemna tehnica şi rezultatele ei în foaia de observaţie. Asistenta trebuie să semnaleze medicului care a recomandat oxigenoterapia orice modificare semnificativă apărută.

      În timpul oxigenoterapiei pe mască trebuie avut în vedere că există probleme de comunicare a bolnavului şi totodată acesta nu se poate alimenta, probleme care nu apar la oxigenoterapia pe canulă nazală. De aceea utilizarea măştii se face doar în cazul în care cantitatea de oxigen necesară este mare.

Alte variante tehnice pentru oxigenoterapie

  • Sunt date de maniera în care se administrează oxigenul (mască, canulă) sau de debitul cu care se administrează oxigenul (25 – 100%).
  • Oxigenoterapia hiperbară (Hyperbaric Oxygen Therapy – HBOT) este indicată pentru a creşte cantitatea de oxigen dizolvat în plasmă. Pacientul este plasat într-o cameră specială (cheson multiloc sau monoloc) în care se administrează oxigen la o presiune de 3 atmosfere. Dezavantajul constă în pericolul de explozie. Se poate folosi în cazul infecţiilor cu germeni anaerobi (gangrena gazoasă, gangrena Fournier), tetanos, intoxicaţii cu monoxid de carbon, arsuri, embolii pulmonare, accidente de scufundare, embolii pulmonare, arteriopatii periferice, cerebrale sau coronariene.

Camera hiperbară

Incidente, accidente, complicaţii ale oxigenoterapiei

      Pot apare leziuni fizice prin incendiu, explozii, răniri cu catetere, măşti, epistaxis. Efecte funcţionale prin hipercapnie. Cel mai grav accident care se poate produce în cadrul manevrei este incendiul sau explozia, accident din fericire extrem de rar, dar pentru care trebuie luate toate măsurile de prevenţie.

      Uscarea mucoaselor necesită creşterea gradului de umidifiere a aerului. Măştile şi canulele pot determina apariţia de mici hemoragii sau pierderi de substanţă cutanată ca urmare a compresiunii şi devascularizării temporare a unor mici regiuni mucoase sau cutanate. Prin urmare trebuie schimbată frecvent poziţia acestora la cel puţin șase ore. Reducerea capacităţii de curăţare a epiteliului ciliat duce la acumularea de mucus în căile respiratorii proporţional cu debitul şi durata oxigenoterapiei.

      Bolnavul este pus să execute manevre de eliminare a secreţiilor traheo – bronşice prin tuse şi tapotaj sau se fac aspiraţii traheale. Poate apare şi traheobronşită care se manifestă cu dureri retrosternale, tuse, dispnee, mai ales în condiţiile unei oxigenoterapii prelungite peste 12 ore şi cu o concentraţie de oxigen de peste 90%. Toxicitatea pulmonară se traduce clinic prin apariţia insuficienţei respiratorii acute cu fibroză interstiţială şi hipoxie care nu răspunde la nicio manevră terapeutică. Un alt efect secundar al oxigenoterapiei este agravarea unei insuficienţe respiratorii cronice cu dispariţia stimulului (presiunea parţială a oxigenului) centrilor respiratori cu apariţia hipoventilaţiei, accentuarea hipercapniei sau chiar cu apariţia stopului de cauză centrală. De aceea este important ca administrarea suplimentară de oxigen să fie monitorizată, ca eficienţă, pentru a evita accidentele care se pot produce.

Adauga un comentariu

Medici care tratează această afecțiune

Logo

Site-ul NewsMed.ro se adresează oricărei persoane care prezintă interes cu privire la subiecte din sfera medicală şi care decide să nu rămână nepăsătoare atunci când vine vorba de asigurarea propriei sănătăţi.

Contacts

Colaborare:

colaborare@newsmed.ro

Publicitate:

publicitate@newsmed.ro
Social

Acum ne găsești și pe rețelele de socializare!