Vaccinurile-importanța vaccinării

Generalităţi

Vaccinurile sunt considerate acte medicale profilactice prin care bolile transmisibile se pot preveni. Aceste tipuri de boli se datorează interacţiunii unor gemeni patogeni(de ex. virusurile) cu organismul gazdă. Se poate considera, astăzi,  că vaccinurile reprezintă subiectul unor acţiuni la scară naţională şi internaţională prin care se încearcă evitarea unor izbucniri de epidemii.

Problema nu este doar medicală, este a tuturor, iar participarea responsabilă a cât mai multor cetăţeni în conştientizarea şi luarea de măsuri adecvate pot avea ca rezultat o sănătate puternic consolidată. Se poate considera că vaccinurile sunt printre cele mai valoroase metode de întărire a rezistenţei organismului şi ,astfel, de combatere a bolilor infecţioase.

Ce înţelegem prin imunitate?

Încă din vechime s-a observat că trecerea prin boală le oferea oamenilor capacitatea de rezistenţă în cazul unui nou contact cu aceeaşi boală, un astfel de exemplu putându-se menţiona în cazurile de ciumă, când singurele persoane care puteau îngriji bolnavii, fără a se îmbolnăvi, erau acelea care fuseseră ulterior, la rândul lor, bolnavi de boală. Astfel, această imunitate dobândită a fost denumită imunitate activă şi s-a încercat inducerea ei şi pe cale artificială. Imunitatea poate fi definită ca un proces biologic complex prin care se exprimă capaciatea unui organism de a se apară de eventuale infecţii.

De când este folosită vaccinarea ca măsură de profilaxie?

Încă din secolul al XV-lea, în China s-a consemnat vaccinarea ca practică pentru combaterea unei boli transmisibile, de cele mai multe ori fatală, variola. S-a observat că anumiţi indivizi manifestau această boală într-un grad mai atenuat, variola denumită, în acest caz – „variola minor”. De la aceşti pacienţi se conservau crustele specifice bolii şi se administrau la cei care nu manifestaseră încă boală.

Acest lucru se realiza, fie prin punerea crustelor la nivelul nărilor, fie prin contactul acestora cu pielea zgâriată, fie prin purtarea unei haine ce conţinea produse variolice, fie prin inocularea substanţei de la nivelul pustulelor ce apăreau în cazuri de variolă benignă. Două aspecte făceau vaccinarea eficientă, şi anume, virulenta slabă a germenului, dar şi statusul imunologic al individului. Astfel, variolizarea a avut urmări fatale la bolnavii cu un sistem imunitar scăzut. În 1979, după un program riguros de vaccinare antivariolică a OMS, s-a declarat eradicarea variolei. Persoanele născute după 1980 nu au mai fost vaccinate împotriva acestui virus.

Ca şi acţiune medicală se consemnează istoric reuşitele lui Edward Jenner (1749-1823). El a observat că muncitorii agricoli nu manifestau boala în cazul unor epidemii, dacă se infectau înainte cu virusul variolei vacilor. Se cunoşteau, încă de pe atunci, mai multe virusuri ce dădeau variolă. Se enumera, astfel: variola omului(vărsatul negru), variola vacii( bună vacii), virus ce are drept gazdă maimuţa, etc. În anul 1796, în timpul unei epidemii, Edward a inoculat unui copil de 8 ani, prin două mici incizii la nivelul braţului, puroiul dintr-o pustulă a unei persoane deja infectate cu variolă. În decurs de câteva zile, copilul s-a însănătoşit.

Câţiva ani mai târziu, Pasteur (1822-1895), un alt cercetător în bolile infecţioase, a pus bazele imunologiei şi a stabilit metoda atenuării artificiale a germenilor cauzatori de: rabie, holera păsărilor, antrax. În România, vaccinurile au fost folosite încă de la primele descoperi. Nume grele ca, profesorul Ion Cantacuzino, doctorul Bălteanu şi Lupu, au organizat în 1913 campania de vaccinare antiholerică. Aceasta a stopat epidemia în timpul războiului balcanic.

Câteva dintre reuşitele vaccinurilor în România

Există date istorice prin care este dovedită eficienta eforturilor din ţara noastră, prin care s-au înregistrat scăderi spectaculoase ale incidentelor cazurilor de boli contagioase. Eforturile au constat în costuri materiale din partea statului şi politici de vaccinare conduse corect. Astfel:

Difteria – datele confirmă o curbă descendenta a incidenţei bolii difterice din anul 1934, când s-a introdus vaccinarea antidifterică. In acel an s-au constatat un număr de cazuri, de la 39%ooo (raportat la 100000 de locuitori), până în anul 1976, când s-au consemnat 0 cazuri de difterie.

Tusea convulsivă – Scăderea mortalităţii  acestei boli a fost posibilă odată cu introducerea, în 1961, a vaccinării obligatorii. Din acest an s-au înregistrat scăderi de peste 10 ori a incidenţei bolii până în anul 1977, adică de la 650%ooo şi până la 65%ooo.

Poliomielita – există, atât forma vie atenuată (VPO), cât şi cea inactivată a virusului (VPi). Acestea au fost descoperite în 1955, respectiv 1962. S-au obţinut scăderi în numărul de cazuri, de la peste 1000, câte existau în 1961, la aproximativ 20 de cazuri anuale după vaccinare.

Metodele utilizate pentru imunizarea populaţiilor şi tipurile de vaccinuri

În compoziţia vaccinurilor intră, fie agenţi activi, infectanţi, fie suspensii virale, lipsite de infectivitate. Astfel, au fost elaborate vaccinuri cu aceste conţinuturi, respectiv, vaccinuri vii atenuate şi vaccinuri inactivate.

Vaccinurile vii atenuate – acestea se obţin prin introducerea unor mutaţii la nivelul acidului nucleic viral, scăzând infectivitatea virusului şi capacitatea sa de replicare. Astfel, virusul introdus este incapabil să nu mai ajungă la organele ţintă. Infecţia există, dar doar la poarta de intrare. Rezultatul este activarea sistemului imunitar, fără să apară şi boala. Ca toate acestea să se întâmple, există o anumită metoda de laborator.  Virusul este cultivat în condiţii suboptimale, la temperaturi de 22-26 grade Celsius, diferite de temperatura normală de replicare a virusului, adică 37 grade Celsius.

Vaccinurile inactivate se obţin prin distrugerea completă a acidului nucleic viral. Astfel, capacitatea de replicare a virusului va fi nulă. Rămâne doar învelişurile proteice care doar vor stimula răspunsul imun. Vaccinul rezultă prin tratarea virusului cu o substanţă numită formaldehidă, prin care acesta îşi pierde antigenicitatea. Răspunsul imun este puţin diferit faţă de cel din vaccinurile vii atenuate.

Vaccinurile obţinute prin tehnica ADN recombinat. Aceasta este o opţiune modernă prin care nu mai este introdus în organismul uman, nici virusul atenuat, nici cel inactivat. În acest caz, avem de-a face cu particule virale vide. Acestea nu  nu mai prezintă nici risc de infecţie, nici boala, datorată lipsei genomului. Aceste vaccinuri sunt posibile prin separarea genei care codifică proteina de suprafaţă implicată în stimulrea răspunsului imun. Rezultatul este asamblarea acestei proteine cu mai multe copii ale ei, într-o structura de înveliş, numită capsida sau anvelopa,dar  fără conţinut.

Diferenţele dintre cele două vaccinuri sunt date de avantajele şi dezavantajele fiecărora în parte:

Avantajele vaccinurilor vii atenuate:

  • Folosirea acestui tip de vaccin va stimula toate ramurile sistemului imunitar (umorală şi celulară).
  • Se elimină la fel ca un virus natural, ajungând în materiile fecale. Astfel, în locul unui virus natural care produce boala va circula un vaccin.  Dacă acesta va fi contactat de comunitate va produce o imunizare directă.
  • Imunitatea este durabilă, sunt suficiente doar 1-2 doze pentru o imunizare pe viaţă.
  • În condiţii epidemice, vaccinul are avantajul că populează tractul alimentar, blocându-i circulaţia virusului natural.
  • Imunizarea se produce similar cu boala, astfel că, virusurile atenuate interfera cu cele sălbatice, eliminându-le.

Dezavantajele vaccinurilor vii atenuate:

  • Mutaţiile introduse se pot corecta chiar de către virusul în cauză, şi astfel, virusul îşi poate recapăta virulenta. Procesul este denumit şi „reversie la virulentă”. Totusi, astfel de fenomene sunt extrem de rare.
  • Există posibilitatea ca la persoanele cu un sistem imunitar scăzut să apară reacţii adverse severe.
  • Dacă într-o familie există un copil infectat cu HIV sau o boală autoimună, nu se va administra vaccinul nici copiilor sănătoşi din acea familie.
  • Pot apărea reacţii adverse ca: febră, subfebră, dureri musculare locale, stare de rău general, în primele 24 de ore de la administrare,
  • Deşi nu s-a confirmat încă, există riscul ca virusul atenuat să între în competiţie pentru aceeaşi receptori cu alte virusuri care trăiesc în acelaşi habitat (de ex, la nivelul mucoasei intestinale).

Avantajele si dezavantajele vaccinurilor inactivate

Vaccinurile inactivate au avantajul că prin tratarea virsului cu formaldehidă este distrusă virulenţa. Rămân, doar acele proteine de suprafaţă care mobilizează răspunsul imun, proces esenţial pentru sinteza anticorpilor protectori. Din păcate, din cauza faptului că vaccinul este doar o proteină, această intră în sânge şi produce un răspuns imun atât timp cât există în circulaţie. Deci răspunsul imun va fi de durata mult mai scurtă decât vaccinul viu atenuat.

Un vaccin inactivat va necesita mereu rapeluri pentru stimularea răspunsului imun al organismului. De asemenea, aceste tipuri de vaccinuri au nevoie de adjuvanti, substanţe menite să mărească durata persistenţei acestora.

Deducem, astfel, că vaccinurile vii atenuate sunt mult mai avantajoase faţă de cele inactivate.

Calendarul cu vaccinări gratuite contra virusurilor în România

Acesta este gratuit şi obligatoriu pentru toţi copiii, doar că, din păcate, gradul de imunizare este foarte scăzut din cauza părinţilor ce refuză să îşi vaccineze copiii.

  1. Vaccinul antihepatitic B – adminstrarea se face încă din primele zile de viaţă ale copilului (în primele 24 de ore). Acesta este obţinut prin tehnica ADN recombinat.
  2. Vaccinul antipoliomielitic– este un vaccin inactivat. Se administrează în mai multe doze: la două luni,la 4 luni,la 11 luni, după care la 6 şi la 14 ani. Este cunoscut sub denumirea de vaccin hexavalent, întrucât există 6 tipuri de boli cărora le oferă protecţie. Acestea sunt: tetanos, difterie, tuse convulsivă,  boli date de Haemophilus Influenzae, poliomielită şi hepatită B. Se administrează intramuscular.
  3. Vaccinul ROR – vaccin trivalent, viu atenuat ce oferă protecţie împotriva a 3 boli contagioase: rujeolă, oreion,  rubeolă. Se administrează la 12 luni şi încă o doză la 5 ani.

Adauga comentariu

Apasa aici pentru a adauga comentariu

Suntem pe social media

Like us!