Urechea externa, anatomie si topografie

inscriere in comunitate de doctori

Urechea este o structură pereche și simetrică situată în regiunea laterală a capului și prezintă dublă funcție, fiind totodată organul auzului și cel al echilibrului.
Din punct de vedere structural, fiecare ureche este constituită din trei părți, primele două conținând aer, iar cea de-a treia fiind umplută de un fluid, după cum urmează:

urechea externă– alcătuită din pavilionul urechii (auricul) și din meatul acustic extern (conductul auditiv).
Se întinde până la membrana timpanică. Are rol în captarea și transmiterea undelor sonore.
urechea medie– este o cavitate pneumatică în porțiunea pietroasă a osului temporal ce comunică intern cu nasofaringele prin intermediul unei tube înguste. La nivelul membranei timpanice undele sonore sunt transformate în vibrații mecanice și transmise ferestrei ovale de către ”oscioarele auzului” conținute de către urechea medie.

Imagine cu ureche
Imagine cu anatomia organului auditiv

– situată tot în interiorul osului temporal, prezintă cea mai complexă structură a urechii fiind alcătuită dintr-o serie de cavități pline cu perilimfă sau endolimfă. La nivelul componentei acustice a urechii interne are loc transformarea stimulilor mecanici în impulsuri electrice ce vor urma calea nerviilor acustici, iar componenta vestibulară transformă stimulii proveniți din mișcarea și poziția corpului în impulsuri electrice ce vor urma calea nervilor vestibulari.

Urechea umană poate să perceapă și să prelucreze sunete cu amplitudinea cuprinsă între 0 și 140 dB și intensități între 16 și 20.000 Hz, valori sub aceste praguri fiind insesizabile, iar sunetele ce depășesc acești parametrii având potențial vătămător.
Urechea externă reprezintă primul segment al organului auditiv uman.

Auriculul
Auriculul este o structură cu rol în captarea sunetelor situată în partea laterală a capului.
Este alcătuit predominant dintr-un țesut cartilaginos cu un relief specific, acesta fiind acoperit de tegument.
Partea inferioară a auriculului este definită ca lobul urechii ce se continuă superior cu helixul (marginea externă a pavilionului). Imediat anterior și paralel cu helixul se află antihelixul, proeminența sub forma literei ”y”.
Depresiunea situată cu aproximație în centrul auriculului este concha auriculară, iar din profunzimea acesteia pornește meatul acustic extern.

Deschiderea meatului acustic extern este mărginită anterior de o proeminență de consistență semidură numită tragus. Acestuia i se opune antitragusul, o proeminență situată superior de lobul urechii.
Urechea externă prezintă numeroși mușchi rudimentari (la om funcția lor este redusă comparativ cu animalele) structurați în două grupe:
mușchii auriculari intrinseci ce se inseră pe cartilajul auriculului putând să îi modifice forma;
mușchii auriculari extrinseci situați și denumiți anterior, superior și posterior pornesc de pe scalp sau craniu și se inseră pe auricul având rol în poziționarea auriculului.

Meatul acustic extern
Se întinde de la porul acustic extern până la timpan și are o lungime cuprinsă între 1,5 cm și 2,5 cm. Se disting la nivelul său două zone în funcție de structura pereților:
-o zonă externă, cu perete fibrocartilaginos reprezentată de treimea laterală formată din prelungiri ale unor cartilage auriculare;

-o zonă internă, cu perete osos în cele două treimi mediale, reprezentată de un tunel săpat în osul temporal. În interior conductul auditiv extern este în întregime acoperit de tegumentul ce se continuă de la nivelul auriculului. La acest nivel se găsesc foliculi pilosebacei și o variantă de glande sudoripare modificate ce secretă cerumen. Este important de reținut că meatul acustic extern nu urmează un traiect rectiliniu și nu are un diametru uniform pe toată lungimea sa. De la porul acustic extern, conductul auditiv se îndreaptă spre anterior și superior, apoi se întoarce spre posterior păstrându-și traiectul ascendent, iar în final revine la direcția anterioară și coboară ușor. Diametrul acestuia este variabil, fiind mai larg lateral și îngustându-se spre medial. Pentru a ușura explorările paraclinice ale meatului acustic extern și ale membranei timpanice este de preferat ca observația sa să se facă trăgând de auricul spre posterior, superior și ușor lateral.

Membrana timpanică
Reprezintă despărțitoarea dintre urechea externă, respectiv meatul acustic extern și urechea medie, respectiv cavitatea timpanică. Inserția acesteia se face sub un unghi în așa fel încât timpanul privește prin fața sa laterală înspre anterior și inferior. În strucutra sa intră o lamă de țesut fibrocartilaginos tapetată pe fața sa externă de tegument, iar pe fața internă de mucoasa specifică de la nivelul casei timpanului, rezultând o lamă cu grosimea de 0,1 mm.

La periferia membranei timpanice se află un inel fibrocarilaginos cu ajutorul căruia se atașează pe partea timpanică a osului temporal. Suprafața membranei timpanului este concavă și centrată de inserția capătului inferior al mânerului ciocanului în punctul numit umbo sau ombilicul membranei timpanice. Inferior de acesta se observă conul de lumină, anterior și spre superior mânerul ciocanului ce se termină în dreptul unei mici proeminențe numită proces lateral al ciocanului de la care pornesc două pliuri ce împart membrana timpanică în:
-pars tensa
-pars flacida

Vascularizația

Vascularizația urechii externe este asigurată de numeroase vase arteriale precum:
-artera auriculară posterioară, ramură din carotida externă;
-artere auriculare anterioare, ramuri provenite din artera temporală superficială;
-ramuri din artera occipitală.
Sângele venos drenează în vase ce urmează traiectul arterelor și ajunge în venele jugulare internă și externă.
Limfa colectată de la nivelul urechii externe drenează anterior spre ganglionii parotidieni, posterior în ganglionii mastoidieni (retroauriculari) și în ganglionii subauriculari.

Inervația este asigurată:

-senzitiv de:
nervul auricular mare
nervul occipital mic
nervul auriculotemporal
ramul auricular al nervului vag
comunicantă pentru nervul vag dată de nervul facial
ramură a nervului glosofaringian exclusiv pentru fața internă a membranei timpanice
-motor de către ramuri din nervul facial pentru ambele grupe de mușchi auriculari săpată în stânca temporalului.

Patologii asociate

Otita externă este descrisă drept o inflamație sau o infecție a auriculului, a meatului acustic extern sau ambele. Otitele externe sunt de mai multe tipuri:
otita externă acută difuză este cea mai comună formă de otita externă.
-furunculoză localizată asociată infecției foliculului pilos.
-otita externă cronică asemănătoare otitei externe difuze, dar cu o durată mai mare de 6 săptămâni.
-otita externă eczematoasă, diferite patologii dermatologice ce pot afecta meatul acustic extern și conduce spre otita externă.

-otita externă malignă sau necrozantă definită drept o infecție ce afectează țesuturile profunde adiacente urechii externe. Apare un precădere la imunodeprimați, diabetici, pacienți cu SIDA.
-otonicoză definită ca infecții fungice ale urechii externe.
Abcesul este o infecție provocată de bacterii.
Pericondrita este definită ca inflamația difuză însoțită de sudorație, roșeață și durere a auriculului sau un abces localizat între cartilajul auricular și pericondru.
Celulita flegmatoasă se prezintă ca simptomatologie cu auricul cald, tumefiat, eritematos și cu durere de intensitate moderată.
Colesteatomul este patologia silențioasă cu simptome inconstante, otalgia fiind cel mai des întâlnit simptom.

Autor: Bălăcescu Elena Maria- UMF Craiova

Adauga comentariu

Apasa aici pentru a adauga comentariu

Suntem pe social media

Like us!