Timusul – notiuni de anatomie si fiziologie

Funcția endocrină a timusului nu se cunoaște la perfecție. Timusul este un organ limfoepitelial de tranziție, care are rol de apărare, rol limfopoietic și intervine în procesele imunologice. Timusul are originea embrionară comună cu paratiroidele și cu tiroida. Histologii descriu timusul ca un organ limfoid central.

Perioada de dezvoltare a timusului se încheie la pubertate. După această perioadă, timusul începe să involueze progresiv, ajungându-se să fie înlocuit treptat de țesut fibros și adipos.

Timusul se găsește predominant în mediastinul superior. În perioada de dezvoltare maximă, timusul poate să ajungă în sus până la glanda tiroidă, iar inferior până în mediastinul anterior.

Timusul are formă variabilă, însă, cel mai des este format din doi lobi inegali (drept și stâng) și alungiți în sens vertical. Acesti lobi sunt uniți prin partea lor mijlocie, însă extremitățile lor superioare, respectiv inferioare nu se întâlnesc. După această descriere, timusul poate fi asemănat cu litera H.

Culoarea timusului se modifică în funcție de vârsta persoanei. Timusul unui nou-născut este roșiatic, al unui copil este gălbui, iar în perioada de involuție, timusul devine cenușiu. În ceea ce privește consistența timusului, acesta este moale și se mulează pe organele vecine.

În ceea ce privește dimensiunile glandei, acestea prezintă numeroase variații și sunt influențate de vârstă. La nou-născut, timusul este destul de mare, are o lungime de 5-6 cm, o lățime de 2-3 cm, 1 cm grosime și cântărește 10-15 g. În perioada pubertății, timusul poaate să ajungă și la o greutate de 35-40 g. După 10 ani de involție, timusul ajunge să cântărească aproximativ jumătate din greutatea inițială, iar cealaltă jumătate este înlocuită cu țesut conjunctiv adipos. De obicei, chiar și o vârstă destul de înaintatăse mai găsesc insule de parenchim activ cu o greutate de 5-10 g.

Mijloacele de fixare ale timusului

Timusul este fixat la organele învecinate prin capsula proprie și prin vasele sangvine. Extremitățile superioare ale lobilor timici sunt prinse de cartilajul tiroid prin fibre conjunctive, ligamente tiroidiene. Pe aceste ligamente, se mai găsesc uneori niște formațiuni mici. Aceste formațiuni au structură identică cu cea a timusului și se numesc noduli timici-accesorii.

Raporturile timusului

Raporturile timusului în perioada dezvoltării maxime sunt:

În mediastin, glanda este situată în triunghiul interpleural, numit și triunghiul timic și prezintă raporturi cu:

– Anterior: se află sternul, primele 4-5 perechi de cartilaje costale și vasele toracice interne.

– Posterior: de jos în sus, se găsesc pericardul, inima, nervii cardiaci, trunchiul pulmonar, aorta ascendentă, arcul aortic plus ramurile acestuia, vena cavă superioară, venele brahiocefalice.

Sunt excepții în care vena brahiocefalică stângă trece anterior de timus.

– Lateral: sunt pleurele mediastinale, nervii frenici, vasele frenice superioare.

În gât, timusul se învecinează cu:

– Anterior: mușchii subhiodieni, lama pretraheală a fasciei cervicale.

– Posterior: se găsesc traheea și venele tiroidiene inferioare.

– Lateral: sunt arterele carotide comune, venele jugulare interne și nervii vagi.

Structura

Timusul se găsește într-o capsulă fibroasă fină. Capsula este formată din țesut conjunctiv fibrilar, cu fibre de colagen și elastice. În această capsulă își au originea niște septuri care divid lobii în lobuli cu diametrul până în 2 mm. La rândul lor, lobulii sunt formați dintr-un centru clar numit medulară și dintr-o parte periferică de culoare mai închisă numită corticală.

Parenchimul timic al corticalei și al medularei este formată dintr-o stromă. Stroma este constituită dintr-o rețea de celule stelare reticulo-epiteliale în ochiurile căreia se găsesc parenchimul, format majoritar din limfocite T numite și timocite. Acestea își au originea în măduva osoasă, de unde pleacă spre timus, aici diferențiindu-se în limfocite T. Limfocitele T migrează din corticală spre medulară; aici se distrug 90%, iar celelalte ajung în medulară. În corticală, ochiurile rețelei stromale sunt ocupate de numeroase timocite. Distribuția lor este difuză, fără să dobândească aspectul foliculilor limfatici. În medulară, ochiurile rețelei sunt mai înguste și conțin mai puține timocite. Din această cauză, medulara este mai deschisă la culoare. Corpusculii Hassal sunt formațiuni caracteristici pentru zona medulară. Corpusculii Hassal sunt niște cuiburi de celule reticulo-epiteliale, turtite, așezate concentric asemenea foilor de ceapă.

Bariera hematotimică

Bariera hematotimică împiedică contactul limfocitelor din corticală cu antigenii din sânge, nepermitând traversarea unor substanțe precum albumine, coloranți macromoleculari, antigeni, din vasele sanguine în timus.

Involuția timusului

Cu trecerea timpului, țesutul timusului suferă o involuție progresivă și este înlocuit cu țesut conjunctiv lax și țesut grăsos. Timusul începe să involueze pe la vârsta de 18 ani, fiind ajutat și de hormonii sexuali, care accelerează procesul. În acest proces, corticala este cea mai afectată deoarece timocitele migrează sau sunt distruse, apropriindu-se structural de medulară. Modificarea care are loc în medulară se referă la scăderea majoră a corpusculilor Hassal.

Involuția timusului poate să fie și accidentală, cauzată de infecții, toxine, radiații, tulburări de nutriție. În acest caz, limfocitele migrează din corticală, iar volumul glandei scade.

Hipertrofia timusului, hiperplazia țesutului limfatic în organism, hipoplazia organelor genitale și scăderea rezistenței organismului la infecții pot modifica statusul timicolimfatic și cauza moarte subită în rândul copiilor.

Vascularizația și inervația timusului

Arterele care vascularizează timusul provin din:

– Artera tiroidiană inferioară

– Trunchiul brahiocefalic

– Subclavia stângă

– Artera toracică internă (cele mai multe provin de aici)

Arterele trec prin septele interlobulare, apoi prin lobuli ca ramuri intralobulare, iar acestea se capilarizează în medulară și corticală.

Venele timice au traiect invers și se varsă în venele omonime arterelor. Venele cele mai voluminoase se varsă în vena brahicefalică stângă.

Limfaticele sunt superficiale, ele ajung la nodurile limfatice din mediastinul superior, la cele parasternale și la nodurile jugulare inferioare. De aici va fi dusă limfa la ductul toratic de către trunchiul jugular, respectiv bronnho-mediastin.

Timusul este bogat inervat, nervii provenind din nervul vag, din ganglionul simpatic cervicotoracal și din nervul frenic.

Fiziologie

Timusul are rolul de a secretat hormonii: timulina, timozinele alfa1, beta 4, factor umoral timic, timopoetina. De asemenea, funcțiile timusului cuprind și maturizarea timocitelor, asigurând imunitatea celulară și oprește reapariția autoagresivă a celulelor-T.

Timulina are rolul de a stimula maturarea celulelor T și de a identifica agenții străini. Timulina accelerează procesul de regenerare tisulară, îmbunătățește protecția antivirală și pe cea antibacteriană. Este important să se determine timulina pentru a putea fi evaluată eficacitatea tratamentului administrat pentru patologia de timus.

Timopoietina este un hormon format din 49 de aminoacizi. Acesta acționează asupra sinapselor neuro-musculare, blocând transmisia neuromusculară, participă la diferențierea și maturarea limfocitelor T în cortex și medulară și are capacitate imunomodulară. Capacitatea imunomodulară se referă la suprimarea sau sporirea sintezei și activității timocitelor. Timopoietina este crescută în hiperplazia timică asociată cu miastenia gravis.

Timozinele au rolul de a diferenția și matura limfocitele T și de a stimula secreția unor hormoni hipotalamici, precum GnRH și hipofizari, precum GH, ACTH, LH. De asemenea, timozinele au funcțiile de a regla metabolismul carbohidraților, de a regelmenta protecția antitumorală și de a controla metabolismul calciului.

Pe lângă acestea, timusul mai secretă neurtotensina, oxitocina, calcineurina și peptidul natriuretic atrial.

Aftele bucale - cauze, simptome, tratament…

Efectele mercurului asupra sanatatii umane…