Sindromul Stockholm

1. Ce este sindromul Stockholm?

Sindromul  Stockholm este o condiție care determină ostaticii să dezvolte o atracţie psihologică pentru cei care îi răpesc ca strategie de supraviețuire în timpul captivității.  Aceste sentimente, care rezultă dintr-o legătură formată între răpitor și captivi în timpul pe care ei îl petrec împreună, sunt, în general, considerate iraționale în lumina pericolului sau riscului suferit de victime. În general, sindromul Stockholm constă în „legături puternice emoționale care se dezvoltă între două persoane în care o persoană hărțuie, bate, amenință, abuzează sau intimidează pe cealaltă.” Sistemul de bază de date  al FBI arată că aproximativ opt la sută din victime dezvoltă sindromul Stockholm.

Sindromul Stockholm a fost numit în mod oficial în 1973, când au fost luați patru ostatici în timpul unui jaf bancar la Stockholm, Suedia. Ostaticii și-au apărat răpitorii după ce au fost eliberați și nu au acceptat să depună mărturie în instanță împotriva lor. Sindromul Stockholm este aparent paradoxal, deoarece sentimentele  pe care captivii le simt față de rapitorii lor sunt opusul fricii și disprețului pe care un observator le poate simți față de inculpaţi.

2. Care sunt elementele definitorii ce atestă dezvoltarea sindromului Stockholm?

Există patru componente cheie care duc, în general, la dezvoltarea sindromului Stockholm:

  1. Dezvoltarea din partea unui ostatic de sentimente pozitive față de rapitorul lor;
  2. Nici o relație anterioară de tip ostatic-răpitor din partea ostaticului;
  3. Un refuz al ostaticilor de a coopera cu forțele de poliție și alte autorități guvernamentale;
  4. O credință a ostaticului în umanitatea răpitorului său, pentru că atunci când o victimă deține aceleași valori ca și agresorul, ei încetează să mai fie percepuți ca o amenințare.

Sindromul Stockholm este considerat o „boală contestată”, datorită îndoielii a numeroase persoane de aplicare a legii cu privire la legitimitatea condiției.

3. Jaful bancar din 1973

În 1973, Jan-Erik Olsson a luat patru angajați ai băncii (trei femei și un bărbat) ostatici în timpul unui jaf bancar  la Kreditbanken, una dintre cele mai mari bănci din Stockholm, Suedia. El a negociat eliberarea din închisoare a prietenului său, Clark Olofsson, pentru a-l ajuta. Ei au ținut ostaticii captivi timp de șase zile (23-28 august) într-unul din seifurile băncii, în timp ce îi torturau sub ameninţarea ştreangului şi a dinamitei. Când au fost eliberați, niciunul dintre ei nu a depus mărturie împotriva vreunuia dintre agresori în instanță; în schimb, au început să strângă bani pentru apărarea lor.

4. Cazul lui Patty Hearst

Patty Hearst, nepoata editorului William Randolph Hearst, a fost luată ostatică de „un grup de gherila urbană”, în 1974. A fost înregistrată denunțând familia ei, precum și poliția sub noul ei nume, „Tania” și a fost văzută mai târziu colaborând cu această grupare pentru a jefui băncile din San Francisco. Ea și-a afirmat public sentimentele sale de simpatie față de această grupare teroristă. După arestarea din 1975, pledoaria de sindrom  Stockholm nu a funcționat ca o apărare adecvată în instanță. Cei șapte ani de închisoare au fost reduşi mai târziu, iar în cele din urmă a fost graţiată de preşedintele Bill Clinton, care a fost informat că Patty nu a acţionat în mod voluntar.

5. Sindromul Lima

A fost propusă o formă similară a sindromului Stockholm numit sindromul Lima, în care răpitorii dezvoltă simpatie pentru ostaticii lor. Un agresor poate avea și alte gânduri sau empatie față de victimele lor.

Sindromul Lima a fost numit după o răpire la ambasada japoneză din Lima, Peru, în 1996, când membrii unei mișcări militare au luat ostatici sute de oameni care au participat la o petrecere la reședința oficială a ambasadorului Japoniei. În câteva ore, răpitorii eliberaseră majoritatea ostaticilor, inclusiv cei mai importanţi, din cauza simpatiei față de ei.

6. Alte situaţii ce duc la dezvoltarea sindromului Stockholm

Sindromul Stockholm nu este doar o condiție dezvoltată în cazul victimelor răpirilor sau al cazurilor de luare de ostatici. Poate fi aplicată și în cazul unor situații mai variate, afectând victimele abuzului domestic, traficului de ființe umane și incestului. Prizonierii de război, terorismul politic, deținuții din lagărele de concentrare, sclavi și prostituate pot deveni, de asemenea, pradă sindromului Stockholm.  Se crede că femeile sunt în mod special supuse dezvoltării condiției.

În mod tipic, sindromul Stockholm se dezvoltă în captivitate atunci când ostaticii se angajează în „contactul față în față” cu răpitorii, precum și atunci când agresorii îi determină pe captivi să se îndoiască de probabilitatea supraviețuirii lor terorizându-i agresiv. Acest lucru permite agresorilor să pară a fi oameni buni atunci când ei îndeplinesc acte de bunătate sau nu reușesc să „bată, să abuzeze sau să violeze”(considerate acte de bunătate de către ostatici).

7. Recuperarea în cazul Sindromului Stockholm

Recuperarea în cazul sindromului Stockholm implică în mod obișnuit „consiliere psihiatrică sau psihologică”, cu scopul final de a face pacienții să înțeleagă că acțiunile și sentimentele lor au provenit din tehnicile inerente de supraviețuire umană. Consilierea în vederea recuperării din cadrul sindromului Stockholm vizează restabilirea normalităţii în viața  victimelor și asigurarea faptului că acestea pot funcționa într-un mod care este  în afara fricii sau  interesului exclusiv al supraviețuirii.

Adauga comentariu

Apasa aici pentru a adauga comentariu

Suntem pe social media

Like us!