Prostata – notiuni de anatomie si fiziologie

Prostata este o glandă anexă organelor genitale masculine, care este situată în spațiul pelvisubperitoneal, sub vezica urinară și în jurul primei porțiuni a uretrei. Prostata are o mare importanță în reproducere deoarece aceasta ia parte la sinteza lichidelor seminale.

Caracteristici – prostata

Prostata are o culoare cenușiu-roșiatică, are o consistență elastică, dar dură și este ușor de explorat prin palpare prin tașeu (tact) rectal. Suprafața unei prostate normale este netedă, iar în cazul prezenței unei patologii, suprafața poate avea unele neregularități. De asemenea, la tușeul rectal, se palpează un șanț median pe fața posterioară a prostatei, acesta delimitând cei doi lobi ai glandei.

În ceea ce privește dimensiunile prostatei, la naștere aceasta este slab dezvoltată, apoi crește important la pubertate și continuă să crească la adult. În cazul persoanelor vârstnice, de cele mai multe ori, prostata se hipertrofiază, crește în dimensiune și comprimă uretra. Prostata are o greutate de aproximativ 20-25 grame, o lungime de 3 cm (vertical), o lățime de 4 cm (transversal) și o grosime de 2,5 cm (sagital).

Prostata are formă sferică la nou-născut, iar la adult este puțin turtită antero-posterior. Cele 4 fețe ale prostatei sunt: anterioară, posterioară, dreaptă, stângă, un vârf orientat în jos și o bază care privește în sus.

 Loja prostatică

Prostata se găsește inferior de vezica urinară, posterior de simfiza pubiană, anterior de ampula rectală, superior de diafragma urogenitală și de mușchii ridicători anali.

Loja prostatică este delimitată de cei 6 pereți:

  • Perete anterior: oase pubiene
  • Perete posterior: septul recto-vezico-prostatic Denonvilliers
  • Pereți laterali: mușchii ridicători anali
  • Perete inferior: diafragma urogenitală
  • Perete superior: ligamentele pubo-prostatice, fundul vezicii urinare, ductele deferente, veziculele seminale

Loja prostatică comunică antero-superior cu spațiul prevezical prin fisurile dintre ligamentele puboprostatice, iar postero-superior comunică cu spațiul retrovezical. Prostata este separată de pereții lojei printr-un spațiu periprostatic. Acesta este compus din țesut conjunctiv lax, dependent de țesutul pelvisubperitoneal. În jurul prostatei, țesutul conjunctiv este dispus  în lame concentrice, dând naștere capsulei periprostatice. Aceasta se îngroașă predominant pe părțile laterale și fuzionează cu lamele sacro-recto-genito-pubiene. Țesutul conjunctiv periprostatic este bogat vacularizat.

Mijloacele de fixare

Principala modalitate de fixare a prostatei este perineul. Pe lângă acesta, se mai adaugă aderențele la organele învecinate (vezica și uretra) și formațiunile fibroase înconjurătoare, adică ligamentele puboprostatice. Ligamentele sunt formate din fibre conjunctive puternice, iar între acestea se află mănunchiuri de celule musculare netede, care alcătuiesc mușchiul puboprostatic.

Raporturile prostatei

  1. Fața anterioară a prostatei este convexă și verticală și este orientată spre simfiza pubiană. Între simfiza pubiană și prostată se află un spațiu ocupar de țesut conjunctiv în care se află plexul venos prostatic. Fața anterioară este acoperită de sfincterul uretrei.
  2. Fața posterioară este înaltă, orientată oblic și postero-anterior. Este mai mare în partea superioară, iar marginile sale laterale se rotunjesc pe măsură ce urcă. Fața posterioară este brăzdată de un șanț median care o împarte în 2 lobi laterali. Această față seamănă cu un as de pică deoarece în partea sa superioară, pe linia mediană are o incizură, iar vârful este ascuțit. Fața posterioară este acoperită parțial de sfincterul striat al uretrei, răspunde ampulei rectale, iar între aceasta și prostată se găsește o formațiune conjunctivo-fibroasă numită septul recto-vezico-prostatic.
  3. Fețele inferolaterale dreaptă și stângă sunt convexe și se găsesc în vecinătatea mușchiilor ridicători anali. La unirea fețelor inferolaterale cu baza se află hilul prostatei, locul prin care pătrund sau ies vasele ei.
  4. Baza prostatei este asemănată cu un acoperiș cu 2 versanți (anterior, posterior) delimitați de o creastă transversală. Versantul anterior se află în raport cu cu colul vezicii urinare, iar cel posterior răspunde veziculelor seminale și ductelor deferente.
  5. Vârful prostatei sau ”ciocul prostatei” se învecinează cu diafragma urogenitală, de care aderă prin sfincterul extern al uretrei. Vârful se află situat inferior de lunia care traversează marginea inferioară a simfizei pubiene, la 2 cm de aceasta și la 3 cm de anus.

Glanda prezintă raporturi interioare cu uretra, utriculul, ductele ejaculatoare.

Structura prostatei

Prostata este căptușită la exterior de sfincterul striat al uretrei, iar în interiorul prostatei, uretra este învelită de sfincterul neted al vezicii. Prostata are o structură preedominant glandulară. Glandele prostatei formează parenchimul. Pe lângă glande, există și o structură musculo-conjunctivo-elastică care este formată în mare parte de fibre musculare netede. Prostata este un organ de depozit, musculatura sa contribuind la rolul său fiziologic de a evacua foarte rapid secreția în timpul ejaculării.

Glandele prostatei sunt împărțite în patru lobi: 2 lobi laterali uniți de un istm, un lob posterior și unul mijlociu. Acești lobi sunt divizați de uretra prostatică, utricula prostatica, canalele ejaculatoare. Lobii laterali formează cea mai mare parte a prostatei, aflându-se pe laturile și posterior de uretră, inferior de un plan oblic care trece prin ductele ejaculatoare. Rolul istmului prostatei este de a lega lobii laterali. În mare parte, istmul conține stromă conjunctivo-musculară, însă sunt cazuri în care există și țesut glandular. Lobul mijlociu reprezintă partea postero-superioară a prostatei și ocupă o parte din baza prostatei. De reținut că ductele ejaculatoare nu trec prin substanța glandulară, ci prin locul de unire a grupului de glande laterale și a grupului de glande mijlociu. Lobul posterior ocupă partea postero-inferioară a prostatei, este învecinată cu rectul și are o foarte mare importanță în patologie.

Parenchimul

Parenchimul este format din glande periuretrale și din glande prostatice propriu-zise. Glandele periuretrale se împart la rândul lor în glande mici și mucoase și glande submucoase de o dimensiune medie. Ambele categorii de glande au deschiderea prin orificii mici, care sunt dispuse circular pe pereții uretrei, deasupra coliculului seminal.

Glandele prostatice propriu zise sunt lungi, sunt puternic ramificate și au o formă tubulo-alveolară. Aceste sunt în număr de 30-50, iar canalele lor excretoare se pot uni, astfel ajungându-se chiar la un număr de 15-20-30 de canalicule prostatice.

Glandele propriu-zise se află la exterior de sfincterul vezicii și sunt formate dintr-un canal excretor și un segment secretor. Segmentul excretor are o formă alveolară și este format dintr-un epiteliu uni sau bistratificat.

Stroma fibromusculară

Una dintre caracteristicile structurale ale prostatei este prezența componentelor de musculatura neteda. Musculatura netedă se găsește atât în structura capsulei, dar și în cea a stromei interglandulare. Prostata este alcătuită o treime din substanță musculară. Prostata este învelită de un strat de țesut conjunctiv dens, care cuprinde mai multe fibre elastice și un număr crescut de celule musculare netede.

Stroma interglandulară

Stroma interglandulară este compusă predominant din fascicule de celule musculare netede. Pe lângă acestea, se mai găsesc și fibre de colagen și fibre elastice.

Vascularizație și inervație

Vasele arteriale care se ocupă cu irigarea prostei provin din veziculele inferioare și rectale mijlocii. Din acestea pornesc ramuri capsulare și trabeculare, care trimit arteriole care se capilarizează în jurul glandelor.

Venele au originea în capilarele peroglandulare și dau naștere plexului venos prostatic.

Limfaticele pornesc din plexurile perialveolare.

Inervația prostatei este asigurată de plexul nervos prostatic. Acesta se gpsește atât pe fețele posterioare, cât și pe cele laterale ale glandei. Plexul nervos își are originea în plexul hipogastric inferior, un plex mixt, care conține fibre nervoase simpatice și parasimpatice. Top of Form

Fiziologia glandei prostatice

Glanda prostatică secretă un lichid lăptos (de aici vine și aspectul lăptos al spermei), subțire, alcalin, care conține acid citric, calciu și alte substanțe. În timp ce lichidul este trimis la exterior, capsula prostatei se contractă împreună cu ductul deferent și astfel lichidul lăptos se adaugă volumului spermei. Este important ca lichidul să aibă un caracter alcalin deoarece acesta contribuie la reușita fecundarii ovulului. Lichidul ductului deferent este acid datorită existenței produșilor finali de metabolism al spermatozoizilor, ducând la inhibarea fertilității și a motilității spermatozoizilor. Pe lângă acest argument, un altul ar fi faptul că secrețiile vaginale sunt de asemenea acide, iar spermatozoizii nu se mișcă optim până când pH-ul lichidului nu ajunge la o valoare de aproximativ 6-6,5. În această situație, lichidul prostatic reușește să neutralizeze aciditatea acestor lichide după ejaculare și astfel crește șansa fertilității și mobilității spermatozoizilor. Sperma ejaculate este produsă predominant de veziculele seminale, 30% de prostate și 10% de vasele deferente.

Adauga comentariu

Apasa aici pentru a adauga comentariu

Suntem pe social media

Like us!