Căutare
Căutare
Toate procedurile
Analiza detaliată
Pericardita este o inflamaţie a pericardului, care este un înveliș subțire, format din două membrane: una externă fibroasă, pericardul pariental și alta internă, pericardul visceral– care acoperă inima. Aceste doua membrane delimitează cavitatea pericardică în care se găsește o cantitate de lichid pericardic de aproximativ, 30 – 50 ml, care are o compoziție de electroliți similară sângelui, dar cu mai puține proteine.
Pericardita se poate trata, dar este esențial de stabilit forma clinică (acută sau cronică), cauza pericarditei și consecințele anatomice și hemodinamice ale inflamației pericardice.
Pericardite acute ( evoluție < 6 săptamâni) |
Pericardite cronice ( evoluție > 3 luni) |
|
|
1) cauze infecțioase:
Cele mai frecvente sunt: infecțile cu virusuri (adenovirusurile; coxackie; echovirusuri). Pericarditele virale sunt precedate sau însoțite de episoade febrile.
2) cauze neinfecțioase:
3) Cauze idiopatice– nu au o cauză bine cunoscută.
În pericardita acută este vorba de inflamația pericardului cu sau fără revărsat lichidian (pericardita exsudativă sau fibrinoasă). Prezența de lichid în cantitate mare poate conduce chiar la sindromul de tamponadă cardiacă cu insuficiență cardiacă acută.
Pericardita uscată (fibrinoasă) și cea lichidiană (exsudativă) evoluează succesiv.
Pericardita uscată (lichidul pericardic nu depășește 50 ml) are tablou clinic variabil, frecvent trecând neobservată, mascată de boala de bază. Urmatoarele semne și simptome se pot observa:
Pericardita uscată (fibrinoasă) se poate vindeca sau poate evolua către o pericardită lichidiană (exsudativă).
Pericardita lichidiană (cantitatea de lichid pericardic o depășește pe cea normală, peste 50 ml) prezintă următoarele semne și simptome:
!! Dacă acumularea de lichid este rapidă– pacientul va prezenta senzație de presiune toracică; senzație de sufocare; dificultate la înghițire; sughiț. Iar în formele cu volum lichidian mare sunt prezente semne de tamponadă cardiacă:
Pot arăta sindrom inflamator nespecific: VSH, fibrinogen, proteina C reactiva crescute, număr crescut de leucocite (leucocitoză); în formele infecțioase se pot evidenția anticorpi specifici pentru agentul etiologic (virus, bacterie, fung).
Pentru stabilirea diagnosticului pot fi indicate şi hemoculturi, uroculturi, culturi din exudatul faringian, teste pentru tuberculoză, HIV, virusuri sau boli autoimune.
Valori mult crescute ale VSH-ului, anemia şi leucocitoza importantă indică alte etiologii ale pericarditei acute, cum sunt bolile autoimune şi tuberculoza.
Examenul electrocardiografic este deosebit de important pentru stabilirea diagnosticului, a severităţii şi a stadiului de evoluţie al pericarditei acute.În funcţie de modificările electrocardiografice, au fost descrise patru stadii de evoluţie:
Pe lângă aceste modificări electrocardiografice, în cazul tamponadei cardiace mai pot fi prezente tahicardia sinusală, microvoltajul sau alternaţa electrică a undei P şi a complexului QRS, a segmentului ST şi a undei T.
În cazul pericarditei lichidiene este un mijloc prețios de precizare a diagnosticului. Se evidenţiază creşterea simetrică a dimensiunii cordului, în contrast cu aspectul clar al câmpurilor pulmonare, fără stază hilară (spre deosebire de cardiomiopatiile cu cardiomegalie), până la aspectul de ,,cord în carafă”, caracteristic revărsatelor pericardice mari. La nivel pulmonar şi mediastinal pot fi observate modificări care să sugereze patologia de bază (tuberculoza, cancerul sau colagenozele).
Reprezintă cea mai sensibilă şi precisă metodă de detecţie şi cuantificare a revărsatului pericardic, chiar şi atunci când cantitatea de lichid pericardic este de numai 20 ml, caz în care trebuie făcută diferenţa cu lichidul pericardic normal.
În cazul pericarditei lichidiene diagnosticul de certitudine se face prin ecocardiografie transtoracica: se poate vizualiza o cantitate crescuta de lichid la nivelul pericardului.
Sunt modalităţi imagistice utilizate din ce în ce mai frecvent dacă investigaţiile anterioare nu au fost concludente, oferind informaţii superioare ecocardiografiei în ceea ce priveşte detectarea efuziunilor pericardice localizate, a îngroşării pericardice sau a prezenţei formaţiunilor tumorale pericardice.
Sunt utile pentru diagnosticul tamponadei cardiace și a pericarditei constrictive.
!! Dacă se suspectează o infecţie bacteriană: sunt necesare cel puţin trei culturi din lichidul pericardic pentru aerobi şi anaerobi, precum şi hemoculturi repetate.
Diagnosticul pozitiv de pericardită acută se bazează pe datele clinice (durerea toracică, febra şi frecătura pericardică), pe modificările electrocardiografice, radiologice şi ecocardiografice.
Tratamentul va fi efectuat după evaluarea corectă a pacientului şi stabilirea etiologiei lichidului pericardic. Tratamentul este în esenţă simptomatic şi etiologic.
Tratamentul simptomatic cuprinde măsuri nespecifice: repaus la pat, medicaţie antiiflamatorie (Aspirină, Ibuprofen, Diclofenac), antalgice pentru calmarea durerii.
Tratamentul etiologic este individualizat în funcţie de cauza PA:
1) antibioterapie, incizie şi drenaj in PA purulente;
2) pericardiocenteză în PA ne de citostatice sau tetraciclină pentru a stimula aderenţa foiţelor pericardice;
3) tuberculostatice în PA tbc;
4) antiinflamatorii nesteroidiene în PA virală.
Pericardita constrictivă (PC) este consecinţa transformării fibroase sau fibrocalcare a pericardului, cu consecinţe hemodinamice importante asupra funcţiei diastolice a cavităţilor ventriculare (mai ales a ventricului drept, care are perete mai subțire). Afectarea funcţiei diastolice se reflectă asupra relaxării şi umplerii ventriculare.
Apare ca urmare a unei pericardite acute, în special de natură tuberculoasă.
Hipertensiunea arteriala (HTA)
Dislipidemia , Hipertensiunea arteriala (HTA) , Infarctul miocardic Insuficiența cardiacă
Anevrismele aortei toracice , Anevrismul cardiac , Anevrismul disecant al aortei Anevrismul micotic al aortei