Căutare
Căutare
Toate procedurile
Analiza detaliată
Obezitatea reprezintă creşterea masei ţesutului adipos, ducând la un exces ponderal de peste 20% faţă de greutatea ideală. Starea de obezitate este rezultatul unui dezechilibru între energia de aport (valoarea calorică a alimentelor ingerate) şi cheltuielile energetice (energia consumată în activitatea fizică şi metabolismul bazal, termogeneză, prelucrarea alimentelor ingerate). Cheltuiala energetică de repaus este dată de metabolismul bazal, efectul termic al alimentelor (acţiunea dinamică specifică a acestora), procesul de creştere şi termogeneza de adaptare la cald şi frig.
1) Frecvenţa impresionant de crescută, epidemică. atât în ţările dezvoltate, cât şi în cele în curs de dezvoltare. La nivel global, prevalenţa obezităţii este în continuă creştere. Un semnal de alarma îl constituie şi faptul că în ultima perioadă incidenţa obezităţii a crescut îngrijorător în rândul copiilor şi adolescenţilor, obezitatea precoce asociindu-se cu un risc crescut de obezitate la vârsta adultă.
Conform rapoartelor OMS (Organizația Mondială a Sănătății), Romania este pe locul trei în Europa, în privinţa obezităţii la copii. Potrivit Federaţiei Romane de Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice, un român din patru este obez, iar fiecare al doilea român este supraponderal. |
2) Riscurile pe care le atrage obezitatea sunt reprezentate de frecvenţa mai crescută a bolilor cardio-vasculare, de alte tulburări metabolice, dintre care cea mai frecventă este diabetul zaharat, precum şi de incidenţa crescută pentru anumite neoplazii. De aceea, greutatea corporală crescută este asociată cu creşterea mortalităţii şi morbidităţii totale. Se poate considera fără exagerare, că obezitatea poate deveni o condiţie atât de agresivă încât să afecteze toate aparatele şi sistemele. În plus, este dovedit faptul că mortalitatea este direct proporţională cu gradul obezităţii.
3) Costuri mari suportate de societate, cheltuieli directe legate de depistarea, diagnosticul şi managementul bolii, precum şi cheltuieli indirecte generate de pierderile economice şi scăderea productivităţii prin boala în sine, sau cel mai frecvent prin patologia corelată ei.
Este necesară o clasificare, deoarece oferă o apreciere asupra severităţii obezităţii.
| IMC (kg/m²) | Denumirea |
| 18,5 – 24,9
25,0 – 29,9 30,0 – 34,9 35,0 – 39,9 peste 40 |
Normal
Suprapondere Obezitate gradul I Obezitate gradul II Obezitate gradul III (morbidă) |
În apariţia obezităţii, intervin o multitudine de factori care interactionează între ei: factori genetici, de mediu, psihologici şi sociali. Factorii de risc ai obezităţii trebuie cunoscuţi, deoarece ei trebuie inventariaţi la orice pacient obez. Aceştia, de cele mai multe ori, se asociază. Prin mecanisme complexe, incomplet cunoscute, aceşti factori determină perturbări ale comportamentului alimentar, ale reglării aportului şi cheltuielilor energetice, ceea ce are drept rezultat un dezechilibru energetic: aportul energetic depăşeşte cheltuiala de energie. Acest surplus de energie se acumuleaza sub formă de trigliceride în adipocite, forma majoră de înmagazinare a energiei la om.
În prezent, există dovezi privind puternica influenţă genetică asupra obezităţii, cercetările identificând mai multe gene implicate în apariţia acesteia. Mutaţii ale genei producătoare de leptină, proteina implicată în reglarea apetitului, pot duce la obezitate. De asemenea, a fost identificat un receptor cu afinitate crescută pentru leptină în hipotalamusul de şoarece. O mutaţie a genei umane pentru receptorul B3, aflat în ţesutul adipos, creşte mult riscul de obezitate. Astfel se poate afirma, faptul că factorii ereditari contribuie într-o măsură importantă la apariţia obezităţii, sau mai potrivit, a susceptibilităţii faţă de boală. Se estimează că, între 30 şi 50% din variabilitatea rezervoarelor totale de grăsime este determinată prin mecanisme genetice, iar până la 50-57% din cazurile de obezitate pot fi explicate pe baza influenţelor genetice. S-a observat, de asemenea, că factorii ereditari joacă un rol major mai ales în unele tipuri dismorfice de obezitate.
Uneori, alimentaţia în exces este un mod de a face faţă la problemele cu care se confruntă pacientul sau la diverse emoţii negative. Mediul familial şi cel social pot să constituie căi de transmitere a unor obiceiuri şi atitudini greşite faţă de alimente. Profesiile sedentare, creşterea utilizării pentru deplasare a automobilelor, vizionarea excesivă a programelor TV, exercită indirect o influenţă semnificativă asupra răspândirii alarmante a obezităţii.
D) Factorii endocrini sunt rar implicaţi (cauze tiroidiene, ovar polichistic).
E) Consumul cronic de medicamente – intrebare relativ rar formulată în practică. Se insistă asupra contraceptivelor orale, antidepresivelor triciclice, antihistaminicelor şi stabilizatorilor de membrană mastocitaăa, steroizilor, inhibitorilor de receptori serotoninici (Ciproheptadina).
F) Abandonarea fumatului poate fi însoţită de o creştere ponderală.
Factorii de risc acţionează obezogen cu o intensitate şi cronologie diferite, fără ca mecanismul intim să se cunoască, ci doar să fie bănuit. De cele mai multe ori, exprimarea factorului genetic se face în condiţiile acţiunii diverşilor factori de mediu. Probabil, cel mai frecvent, obezitatea se realizează printr-un plus caloric de 50 – 200 kcal (practic insesizabil), care în timp duce la o creştere ponderală de 2 – 10 kg. Aceste plusuri calorice, pot rezulta din abateri alimentare aparent neînsemnate, în principal în anotimpul rece, când accesul la alimente cu conţinut caloric scăzut este mai greu, la acestea asociindu-se un nivel scăzut de exerciţiu fizic. Combinarea factorilor genetici cu cei dobândiţi duc la dezechilibru energetic tipic, în care aportul energetic depăşeşte cheltuiala energetică, cu acumularea de trigliceride în adipocite şi apariţia obezităţii.
Deşi căile moleculare de reglare a balanţei energetice a organismului sunt pe cale de a fi elucidate, cauzele obezităţii rămân încă neclare. Acest lucru atesta faptul că, obezitatea este o patologie complexă, cu o componentă heterogenă a mecanismului fiziopatogenic, dezechilibrelor energetice adăugându-li-se factori biologici, sociali şi comportamentali.
Pe lângă rolul de depozit al grăsimilor, adipocitul are şi rol endocrin, acesta fiind îndeplinit prin secreţia de adipocitokine, care sunt capabile să acţioneze la distanţă prin mecanism endocrin şi local, prin mecanism para- sau autocrin. Ţesutul adipos nu este considerat doar sursa de depozitare pentru triacilglicerol şi pentru acizii graşi liberi, ci reprezintă un organ secretor proinflamator endocrin şi paracrin. Actual, ţesutul adipos este recunoscut ca fiind o sursă bogată de mediatori proinflamatori, care pot contribui la afectarea vasculară, rezistenta la insulina şi la aterogeneza.
Medicul de prima linie care ia contact cu pacientul este medicul de familie, care are rolul în depistarea şi monitorizarea pacienţilor supraponderali sau obezi. Abordarea practica a obezităţii la nivelul cabinetului medicului de familie se realizează în două mari etape:
Aceasta se poate realiza în următoarele circumstanţe :
Medicul de familie va acorda o atenţie sporită în identificarea persoanelor cu risc, persoanelor care îşi propun sa abandoneze fumatul sau a femeilor care doresc o sarcină. La aceştia, se determină greutatea, înălţimea şi talia (circumferinţa abdominală). Măsurarea circumferinţei abdominale este utilă în special la persoanele care, judecate strict dupa IMC, s-ar încadra în categoria normoponderalilor, sau în cea a supraponderalilor. Valorile circumferinţei abdominale peste care persoanele prezintă un risc înalt, sunt de peste 100 cm la bărbaţi, şi peste 90 cm la femei. Circumferinţa abdominală se masoară cu ajutorul unei panglici metrice la nivelul abdomenului (in dreptul ombilicului). Masurarea circumferintei abdominale nu este justificata la persoanele cu IMC mai mare de 35 deoarece nu ofera date suplimentare faţă de cele furnizate de IMC. Rezultă următoarele situaţii :
a) IMC > 25 şi circumferinţa abdominală crescută;
b) IMC > 25 şi circumferinţa abdominală normală;
c) IMC normal, dar circumferinţa abdominală crescută. Aceştia reprezintă un grup special normoponderal, dar cu creşterea depozitării abdominale a ţesutului adipos.
Stabilirea tipului de obezitate a pacientului are o importanta clinică majoră. Obezitatea abdominală este un factor determinant puternic al insulino – rezistenţei şi se asociază cu un risc crescut de diabet zaharat, dislipidemie, ateroscleroză, hipertensiune arterială şi cancer.
Cu ajutorul unei anamneze atent efectuate se apreciază factorii de risc (care i-am prezentat mai sus), particularităţile clinice ale obezităţii, profilul psihologic, educaţional, socio-profesional. Se va insista asupra vârstei apariţiei obezităţii, modificărilor recente de greutate, antecedentelor familiale, comportamentului alimentar sau utilizarea de suplimente nutriţionale.
Examenul clinic general, precum şi cel pe aparate şi sisteme, prin componentele lor subiective şi obiective, poate evidenţia particularităţi clinice ale obezităţii, precum şi prezenţa complicaţiilor mecanice, metabolice şi mixte (leziuni cutanate, afecţiuni osteo-articulare, digestive, patologie la nivelul aparatului cardivascular, respirator). Se vor identifica posibile cauze de obezitate secundară (hipotiroidie, sindrom Cushing, boala ovarelor polichistice).
Investigarea funcţiei tiroidiene la pacienţii obezi este obligatorie, pentru a exclude hipotiroidismul, rară cauza de obezitate. Restabilirea unei funcţii eutiroidiene va contribui la înlăturarea excesului ponderal. Teste care evaluează funcţia corticosuprarenalei sunt necesare la pacienţii obezi, pentru a exclude sindromul Cushing din etiologia obezităţii. Tulburările induse de hiperadrenocorticism sunt complet reversibile după tratamentul corect al afecţiunii, eliminându-se în totalitate excesul ponderal. Odată definitivat diagnosticul clinic, se procedează la realizarea bilanţului comorbidităţilor din punct de vedere paraclinic, în maniera următoare:
După precizarea diagnosticului complet, se efectuează evaluarea finală, pentru care este necesară ajustarea valorilor IMC-ului şi o reevaluare a semnificaţiei acestora, în funcţie de talie, precum şi de unii parametri descoperiţi la examenul clinic şi la investigaţiile paraclinice.
Pentru stabilirea unei strategii terapeutice adecvate este necesară o estimare prealabilă a nivelului de risc la care este expus pacientul obez.
| IMC (kg/m²) |
Riscul relativ de imbolnavire
|
||
| circumferinta abdominala
Barbati ≤ 100 cm Femei ≤ 90 cm |
circumferinta abdominala
Barbati > 100 cm Femei> 90 cm |
||
| Deficit ponderal | < 18.5 | – | – |
| Greutate normală | 18.5 – 24.9 | – | – |
| Suprapondere | 25.0 – 29.9 | Crescut | Înalt |
| Obezitate I | 30.0 – 34.9 | Înalt | Foarte înalt |
| Obezitate II | 35.0 – 39.9 | Foarte înalt | Foarte înalt |
| Obezitate extremă III | ≥ 40 | Extrem de înalt | Extrem de înalt |
Există o serie de afecţiuni şi de factori de risc a căror prezenţă concomitentă cu obezitatea amplifică foarte mult riscul la care este expus pacientul, ducând la o creştere consecutivă a mortalităţii. Pacienţii cu astfel de boli, sau factori de risc, necesită măsuri suplimentare pe lângă tratamentul propriu-zis al obezităţii.
| Stări de comorbiditate | Alti factori de risc |
|
|
Creşterea dimensiunilor adipocitelor scade sensibilitatea receptorilor pentru insulină, cu apariţia insulino – rezistenţei şi hiperinsulinism secundar. Există o strânsă relaţie de determinare reciprocă între obezitate şi diabetul zaharat tip 2 în sensul că, obezitatea este un factor major de risc pentru diabetul zaharat tip 2 pe de o parte, şi peste 70% din pacienţii cu diabet zaharat tip 2 sunt obezi. Există o susceptibilitate genetică, printr-o determinare multiorganică a rezistenţei la insulină în ţesuturile periferice pe de o parte, iar pe de altă parte, a alterării funcţiei celulelor pancreatice insulare.
Efectul diabetogen al obezităţii depinde şi de distribuţia grăsimii de rezervă. Obezitatea centrală, androidă, cu acumulare excesivă de ţesut adipos abdominal, se corelează mai strâns cu diabetul zaharat şi alte tulburări metabolice decât obezitatea periferică, ginoidă. Factorii care determină creşterea rezistenţei periferice la insulină sunt:
Creşterea rezistenței la insulină determină o creştere a secreţiei de insulină cu hiperinsulinemie consecutivă. Expunerea cronică la valori crescute ale insulinei serice reprezintă factorul major ce determină sindromul metabolic întâlnit în obezitate. Efectul diabetogen al obezităţii se exercită şi prin supraalimentare (cu aport caloric excesiv ce suprastimulează secreţia pancreatică de insulină şi în timp duce la decompensare), asociată scăderii activităţii fizice. Acestea sunt motivele pentru care restricţia aportului caloric îmbunătăţeşte semnificativ controlul glicemiei independent de scaderea ponderală.
Pacienţii obezi prezintă un profil lipidic alterat, reprezentat de: colesterol total crescut, LDL-colesterol crescut, VLDL-colesterol crescut, trigliceride serice crescute şi HDL-colesterol scăzut.
În ciuda riscului mare de a dezvolta complicaţii cardio-vasculare, diabet zaharat sau sindrom metabolic, valorile serice ale LDL-colesterolului pot fi normale la pacienţii obezi. În contrast cu LDL-colesterol, scăderea valorilor HDL-colesterolului reprezintă un factor de risc cardiovascular pentru toţi pacienţii, obezi sau non-obezi. HDL-colesterolul pare a fi un marker mai fidel decât LDL-colesterolul în predicţia complicaţiilor cardiovasculare.
Factorii care leagă obezitatea de hipertensiune arterială sunt creşterea debitului cardiac şi rezistenţa vasculară periferică scăzută. Hipertensiunea arteriala determină hipertrofie ventriculară stângă cu creşterea presiunii telediastolice la nivelul ventriculului stâng şi hipertensiune capilară pulmonară. În final, se ajunge la insuficienţa cardiacă stângă. Aceste modificări sunt parţial reversibile cu scăderea în greutate. Se înregistrează o creştere a tensiunii arteriale, în medie cu 3 mmHg la fiecare 10 kg excedentare. Hipertensiunea arterială este secundară, în parte, creşterii volemiei şi a debitului cardiac, dar intervin şi alţi factori de risc: genetici, hormonali, renali, hemodinamici. Dintre factorii hormonali, hiperinsulinemia poate contribui prin activarea sistemului nervos simpatic, la retenţie sodată cu valori tensionale mari.
Insuficienţa venoasă este o consecinţă a presiunii de umplere crescute a ventriculului stâng, precum şi datorită creşterii volumului intravascular caracteristic persoanelor obeze, prin lipsa mobilităţii, cu reflux venos în venele piciorului şi insuficienţa valvulară venoasă.
Cardiomiopatia oeză reprezintă un proces infiltrativ în care grăsimea se depune în structura miocardului cu degenerare miocitară şi tulburări de conducere electrică.
Insuficienţa cardiacă congestivă şi aritmiile sunt observate la pacienţii obezi cu hipoxemie severă sau moderată prelungită. Pacienţii cu insuficienţă cardiacă şi/sau tulburări ale somnului prezintă risc crescut de aritmii fatale şi moarte subită cardiacă.
Tulburările respiratorii întâlnite la pacienţii obezi sunt:
Creşterea ţesutului metabolic activ de origine adipoasă şi a travaliului muscular au ca efect creşterea consumului de oxigen şi a producerii de dioxid de carbon. Creşterea presiunii intraabdominale cu scăderea complianţei pulmonare bazale şi creşterea activităţii metabolice sunt responsabile de surplusul travaliului respirator necesar pentru menţinerea unui minut-volum crescut, ceea ce face ca pacienţii obezi, în marea lor majoritate, să rămână normocapnici, în ciuda creşterii producerii de dioxidului de carbon. În cursul efortului, consumul energetic şi de oxigen creşte mai mult la obezi decât la normoponderali, cu scăderea eficacităţii respiraţiei determinată de insuficienţa muşchilor respiratorii putând antrena hipercapnie (creșterea concentrației de dioxid de carbon din sânge).
Complianţa pulmonară poate scădea la pacienţii obezi cu 35% faţă de valorile predictive. Scăderea complianţei parietale toracice şi pulmonare parenchimatoase se datorează infiltrării adipoase a cutiei toracice, diafragmului şi abdomenului, la care se supraadaugă limitarea mişcărilor toracice datorită cifozei toracice şi hiperlordozei lombare. Scăderea complianţei pulmonare, are ca efect superficializarea respiraţiei şi creşterea frecvenţei respiratorii.
La pacienţii obezi, se înregistrează o scădere a capacităţii reziduale funcţionale (CRF), a volumului expirator de rezervă şi a capacităţii pulmonare totale. Deşi majoritatea obezilor sunt normocapnici, prin asocierea unor afecţiuni pulmonare intercurente sau a fenomenelor de hipertensiune pulmonară pot dezvolta sindroame patologice de tipul:
V) Complicaţii osteo-articulare – datorate suprasarcinii: spondiloza lombară, coxartroza, gonartroza.
VI) Complicaţii psihologice şi sociale: obezitatea poate determina scăderea respectului de sine, depresii, anxietate, bulimie sau anorexie.
VII) Creşterea incidenţei cancerelor asociate cu obezitatea
Obezitatea la femeile aflate la menopauză, presupune un risc crescut de dezvoltare a cancerului la sân. Femeile care se îngraşă cu peste 65 de kg dupa vârsta de 18 ani, sunt de 2 ori mai predispuse la cancerul de sân dupa menopauză.
Femeile obeze au un risc de 4 ori mai crescut de cancer endometrial decât cele cu greutate normală.
Metodele terapeutice se vor stabili împreună cu pacientul, în funcţie de clasa clinică de risc şi complicaţiile obezităţii. Ele sunt pe termen scurt şi lung, un prin ciclu de scădere ponderală fiind planificat pentru 6 – 9 luni, în care se speră la o pierdere ponderală de 5 – 10%, urmând ca dezideratul pe termen lung să fie obţinerea unei greutăţi corporale, cât mai apropiată de IMC = 25 kg/m2.
Tratamentul pacienţilor obezi, trebuie să fie condus de către o echipă care să cuprindă, pe lângă medicul de familie şi internist, dietetician, psiholog, psihiatru şi chirurg. Metodele de tratament ale obezităţii sunt:
1) terapia prin dietă;
2) exerciţiul fizic;
3) terapia comportamentală: modificarea regimului de viaţă şi a comportamentului alimentar;
4) terapia medicamentoasă;
5) tratamentul chirurgical.
Pentru a fi eficientă, dieta trebuie să utilizeze o distribuţie echilibrată a principiilor alimentare şi să fie adecvată necesităţilor:
Valoarea restricţiei calorice, trebuie adaptată fiecărui pacient, şi depinde de mai mulţi factori:
Pe lângă obţinerea scăderii ponderale, o dieta echilibrată are ca scop modificarea obiceiurilor alimentare, cu formarea unor practici nutriţionale echilibrate pe termen lung, esenţiale pentru tratamentul de durata al obezităţii. De obicei, deficitul caloric nu depăşeşte 1000 kcal/zi, dar reduceri drastice ale aportului caloric, sunt impuse de comorbidităţi severe. Dietele cu un număr foarte scăzut de calorii (≤ 800 kcal/zi) duc la o scădere rapidă în greutate şi o ameliorare a complicaţiilor obezităţii.
În general, se recomandă o dietă cu deficit de 500 kcal/zi faţă de aportul alimentar anterior, estimându-se o scădere ponderală cu 5 – 10 % din greutatea iniţială, într-o perioadă de 3 luni. Dieta se referă atât la compoziţia alimentaţiei, cât şi la ritualul ei. Există însă principii care trebuiesc respectate, indiferent de deficitul caloric pe care dorim să îl aplicăm dietei.
Exerciţiul fizic efectuat în mod constant este o parte componentă importantă a tratamentului obezităţii, care contribuie la consolidarea şi accentuarea scăderii ponderale obţinute prin dietă. Activitatea fizică trebuie individualizată şi adaptată la patologia asociată. Efortul fizic potenţează scăderea în greutate indusă de dieta hipocalorică, reduce insulinorezistenţa şi diminuează masa adipoasă intraabdominală. S-a observat că activitatea fizică limitează reducerea masei musculare indusă de unele diete hipocalorice. Numeroase studii au aratat ca activitatea fizică reduce simptomatologia şi riscurile tuturor comorbidităţilor. În general, se recomandă efectuarea de exerciţii fizice de minim 3 ori pe săptămână, cu o durată de 30 – 60 minute şi o intensitate de 50 – 70 % din capacitatea individuală de efort.
Activitatea fizică regulată este importantă pentru menţinerea unei greutăţi normale, pentru păstrarea în bună formă a muşchilor, oaselor şi articulaţiilor, îmbunătăţeşte sănătatea mentală, scăzând sentimentele de anxietate, depresie, şi promovează starea psihologică de bine. American College of Sports Medicine recomandă, pentru îmbunătăţirea şi menţinerea capacităţii cardiorespiratorii şi a compoziţiei organismului, antrenamentul aerob. Antrenamentul aerob foloseşte repetitiv grupe musculare mari, şi se desfăşoară pe o perioada mai îndelungată de timp. Exemple de astfel de activităţi sunt: mers pe jos, jogging, ciclism, înot, dans, mersul pe bicicleta sau bicicleta staţionară, vâslit, schi-fond, patinaj.
Recomandările actuale ale American College of Sports Medicine și American Heart Association pentru adulţi sunt de minimum 30 de minute de activitate aerobică de intensitate moderată practicată 5 zile pe săptămână sau de minimum 20 de minute de activitate aerobica viguroasă 3 zile pe săptămână.
Terapia comportamentală reprezintă cea mai importantă verigă în succesul pe termen lung al tratamentului obezităţii. Se adresează tuturor pacienţilor obezi, indiferent de mijloacele terapeutice utilizate. Este esenţială şi cazurilor adresate tratamentului chirurgical, atât ca pregătire preoperatorie, cât şi ca tratament postoperator.
Terapia comportamentală cuprinde atât modificări ale stilului de viaţă, cât şi schimbarea obiceiurilor alimentare. Ea impune modificarea atitudinii, a convingerilor şi comportamentului faţă de dietă şi activitatea fizică. Una dintre cele mai importante tehnici comportamentale pune accentul pe planificare şi ţinerea unei evidenţe. Pacienţii vor fi învăţaţi să-şi planifice mesele şi şedinţele de gimnastică, precum şi faptul că trebuie să aibă o evidenţă permanentă a comportamentului pe care îl au în acel moment. Ei vor fi educaţi, cum să-şi recunoască „poftele”, cum le pot evita şi controla. Pentru schimbările de lungă durată în comportamentul alimentar, este necesară o legătură permanentă cu terapeutul, precum şi implicarea familiei.
Farmacoterapia nu poate înlocui dieta şi exerciţiul fizic, şi poate fi luată în considerare în cazul obezităţilor cu risc crescut sau a formelor rezistente. Preparatul ideal ar trebui să reducă greutatea, acţiunea sa fiind determinată de doză, ceea ce ar permite ajustarea acesteia în funcţie de scopul propus; ar trebui să poată fi folosit cronic, cu acelaşi efect, fără a produce efecte secundare, să acţioneze etiopatogenic în funcţie de cauzele obezităţii.
Medicamente aprobate de FDA (Food and Drug Administration) spre a fi utilizate pe termen lung:
5) Tratamentul chirurgical în obezitate
Indicaţiile tratamentului chirurgical stabilite de Institutul Naţional de Sănătate al SUA prin Conferinţa de consens a chirurgiei gastrointestinale pentru obezitate morbidă sunt: „pacienţii cooperanţi ce depăşesc de cel puţin două ori greutatea ideală, pentru cel puţin cinci ani, la care au eşuat toate celelalte modalităţi de tratament, care nu au probleme psihiatrice, abuz de alcool sau droguri şi nu au contraindicaţii medicale pentru tratamentul chirurgical.”
Criteriile de selecţie a pacienţilor pentru una din procedurile chirurgicale adresate obezităţii, trebuie să fie bine stabilite. În Oxford Textbook of Surgery, se recomandă următoarele criterii de selecţie:
Procedeele chirurgicale mai des utilizate sunt: gastroplastii (sunt tot operaţii de reducţie a rezervorului gastric, însă fără modificarea circuitului digestiv, fapt ce le diferenţiază de bypass-ul gastric în care se practică şi o anastomoza gastro – jejunală), bypass gastric (indiferent de variantă, principiul bypass-ul gastric constă în excluderea din circuitul alimentar a unei porţiuni din stomac, cu anastomoza segmentului gastric restant în circuitul digestiv, la jejun.), bypass-ul jejuno – ileal (principiul intervenţiei este inducerea unei malabsorbţii intestinale prin excluderea din circuitul alimentar a unei porţiuni de intestin subţire, în scopul diminuării suprafeţei de absorbţie a principiilor nutritive).
Site-ul NewsMed.ro se adresează oricărei persoane care prezintă interes cu privire la subiecte din sfera medicală şi care decide să nu rămână nepăsătoare atunci când vine vorba de asigurarea propriei sănătăţi.
© Copyright 2021 News Med - Toate drepturile rezervate.
