Miotonia congenitală este o tulburare genetică care afectează mușchii scheletici determinând un răspuns neobișnuit de exagerat la stimulare (hiperexcitabilitate). Ca urmare, persoanele afectate prezintă dificultăți în relaxarea anumitor mușchi după contracție, rigiditate musculară și simptome asociate. În multe cazuri, persoanele cu miotonie congenitală prezintă o creștere anormală a mușchilor ceea ce conferă pacientului ”aspect de culturist”.

Există două tipuri de miotonie congenitală:

• tip Becker – cea mai frecventă formă
• boala Thomsen – formă foarte rară, relativ ușoară

Miotonia congenitală afectează 1 din 100.000 de persoane. Este mai frecventă în țările scandinave ( printre care Norvegia, Suedia și Finlanda), unde afectează 1 din 10.000 de persoane.

Cauzele miotoniei congenitale

Boala Thomsen

Boala Thomsen de miotonie congenitală este transmis ca o trăsătură dominantă autozomală. Bolile genetice sunt determinate de două gene, una primită de la tată și una de la mamă. Tulburări genetice dominante apar atunci când numai o singură copie a unei gene anormale este necesară pentru apariția bolii. Gena anormală poate fi moștenită de la oricare dintre părinți sau poate fi rezultatul unei mutații noi (modificarea genei) la individul afectat. Riscul ca gena anormală să treacă de la părintele afectat la descendenți este de 50% pentru fiecare sarcină, indiferent de sexul copilului rezultat.

Tipul Becker

Tipul Becker de miotonie congenitală este moștenit ca o trăsătură autozomală recesivă. Tulburări genetice recesive apar atunci când o persoană moștenește aceeași genă anormală pentru aceeași trăsătură de la fiecare părinte. Dacă un individ primește o genă normală și o genă pentru boală, persoana va fi un purtător al bolii, dar de obicei nu va avea simptome. Riscul pentru doi părinți purtători de a avea un copil afectat este de 25% la fiecare sarcină. Riscul pentru doi părinți purtători de a avea un copil care este purtător al bolii este de 50% la fiecare sarcină.

Au fost raportate unele cazuri în care miotonia congenitală a apărut din motive necunoscute,  în absența aparentă a unui istoric familial.

Canalopatii

Cele două forme ale miotoniei congenitale sunt considerate „boli ale canalelor de ioni sau ”canalopatii”.  Acest lucru înseamnă că ele rezultă din anomalii ale fluxului anumitor ioni în membranele celulelor musculare.

Studiile au arătat că mutațiile din gena CLCN1 sunt cele care cauzează miotonia congenitală.

Gena CLCN1 oferă instrucțiuni în formarea unei proteine ​​cu rol decisiv pentru funcția normală a celulelor musculare scheletice. Pentru ca organismul să se miște în mod normal, mușchii scheletici trebuie să se tensioneze și să se relaxeze într-un mod coordonat. Contracția musculară și relaxarea sunt controlate de fluxul de atomi încărcați în și din celulele musculare. În mod specific, proteina produsă de gena CLCN1 formează un canal care controlează fluxul atomilor de clor încărcați negativ (ioni de clor) în aceste celule. Funcția principală a acestui canal este stabilizarea încărcării electrice a celulelor, care împiedică mușchii să se contracte anormal.

Astfel, mutațiile din gena CLCN1 modifică structura sau funcția obișnuită a canalelor de clor. Canalele modificate nu pot regla în mod corespunzător fluxul de ioni, reducând mișcarea ionilor de clor în celulele musculare scheletice. Această întrerupere a fluxului de ioni de clor declanșează contracții musculare prelungite, care sunt semnul distinctiv al miotoniei.

Simptomatologia miotoniei congenitale

Principalele simptome sunt:

–       un spasm nedureros (spasm tonic) al mușchilor afectați după contracție voluntară forțată
–       rigiditate musculară anormală
–       dificultăți la relaxarea musculară (miotonie).
–       creștere anormală a mușchilor voluntari ( hipertrofie)

Aceste simptome au tendința să apară atunci când indivizii afectați încearcă să facă anumite mișcări după o perioadă de inactivitate sau când mușchii afectați sunt stimulați mecanic.

Simptomele caracteristice pot include dificultăți: de relaxare a mâinii, de deschiderea completă a ochilor după închiderea forțată (de exemplu, după plâns sau strănut), de ridicare din scaun sau din pat, de urcare a scărilor, etc.

Simptomele în Boala Thomsen

În boala Thomsen, simptomele pot deveni evidente la sugari și sunt de obicei non-progresive. Cu toate acestea, severitatea miotoniei poate varia foarte mult între membrii aceleiași familii, iar bărbații sunt de obicei mai grav afectați. Potrivit unor rapoarte, expunerea la temperaturi scăzute poate agrava simptomele în unele cazuri.

La multe persoane cu boală Thomsen, mușchii picioarelor, mâinilor și / sau pleoapelor sunt cei mai afectați, în special cei ai picioarelor. Simptomele caracteristice pot include unele dintre cele menționate mai sus. În plus, pacienții pot prezenta spasme ale altor mușchi, inclusiv anumiți mușchi ai feței, trunchiului sau alte regiuni.  Implicarea mușchilor care controlează mișcările globilor oculari poate duce la episoadele temporare de diplopie (vedere dublă) sau deviere anormală a unui ochi față de celălalt (strabism). În plus, în unele cazuri, dacă miotonia afectează mușchii gâtului, persoanele afectate pot avea dificultăți în a mesteca, înghiți sau vorbi după o lungă perioadă de tăcere.

Simptomele în tipul Becker

La pacienții cu tip Becker de miotonie congenitală, simptomele tind să apară la vârste cuprinse între 4 și 12 ani. Cu toate acestea, în unele cazuri rare, debutul poate să apară la vârsta de aproximativ 18 ani. Simptomele asociate sunt similare cu cele ale bolii Thomsen, totuși, au tendința de a progresa de-a lungul multor ani și de a fi mai severe.

În cele mai multe cazuri de boală Becker, miotonia apare inițial la mușchii picioarelor, cu progresia bolii la mușchii brațelor, trunchiului și feței. Agravarea simptomelor prin expunerea la frig pare a fi mai puțin frecventă decât cea observată la boala Thomsen.

Mărirea anormală a mușchilor (hipertrofie) este prezentă în mod obișnuit la persoanele cu boală Becker și poate fi deosebit de frapantă, ducând la un ”aspect de culturist” foarte pronunțat. În plus, spre deosebire de boala Thomsen, pacienții pot prezenta slăbiciune și atrofie musculară.

Diagnosticul în miotonia congenitală

Miotonia congenitală este, de obicei, diagnosticată în copilărie. Diagnosticul se pune pe baza unei evaluări clinice aprofundate, unui istoric detaliat al pacientului și antecedentelor familiale, a diferitelor teste specializate și a analizelor genetice.
Se va realiza o electromiografie (EMG) pentru a verifica activitatea electrică a mușchilor în timp ce se tensionează și se relaxează. La testele de sânge se vor verifica nivelurile de creatinkinază enzimatică deoarece creșterea creatinkinazei enzimatice reprezintă un semn al afectării musculare.
La unele persoane, evaluarea poate include biopsii musculare. În timpul unei biopsii musculare, mici mostre de țesut muscular sunt îndepărtate și examinate microscopic. De obicei, la pacienții cu miotonie congenitală se observă modificări anormale minime (de exemplu, mărirea fibrei musculare în mușchiul hipertrofic).
Pentru a confirma diagnosticul de miotonie congenitală, medicul va face teste genetice căutând modificările de la nivelul genei CLCN1.

Tratamentul miotoniei congenitale

Tratamentul pentru miotonia congenitală va ținti simptomele specifice ale pacientului. Poate include medicamente și exerciții pentru a relaxa mușchii contractați. Persoanele care suferă de miotonie congenitala trebuie să efectueze mișcări ”de încălzire” de intensitate mică pentru a preveni rigiditatea musculară.

Pentru a diminua rigiditatea musculară severă, medicii pot prescrie medicamente, cum ar fi:
– blocante ale canalelor de sodiu
– anticonvulsivante
– relaxante musculare
– antihistaminice

Prognosticul pacienților cu miotonie congenitală

Deși miotonia congenitală începe în copilărie, de obicei nu se agravează în timp. Pacientul poate duce o viață normală și activă cu această afecțiune. Rigiditatea musculară poate afecta mișcările precum mersul pe jos, mestecarea și înghițirea, dar exercițiile fizice și medicamentele pot ajuta.