Laringele: anatomie descriptivă şi topografică

Laringele este un conduct tubular ce intră în alcătuirea căilor respiratorii. Este principalul organ al fonaţiei. Laringele este situat în partea anterioară a gâtului. Este situat între faringe şi trahee. Dezvoltarea laringelui începe încă din a5-a săptămână de viaţă intrauterină.

Localizare

Organul este situat în partea mediană a jumătăţii anterioare a gâtului (anteromedian). Corespunde ultimelor patru vertebre cervicale.

Raporturi

Laringele vine superior în contact cu osul hioid. Inferior, comunică cu traheea. Anterior se învecinează cu glanda tiroidă, iar posterior se cu laringofaringele (porţiunea laringiană a faringelui).

Formă şi dimensiuni

La nou-născut este mic, scurt şi are formă rotunjită. La adult are formă de trunchi de piramidă, orientată cu baza mică în jos. Creşte rapid până la vârsta de 4 ani, apoi lent până la pubertate. Până la 25 de ani creşte din nou rapid.

La bărbat are dimensiuni mai mari decât la femei:

  • diametrul transversal este de 4 cm;
  • diametrul longitudinal este de 7 cm;
  • diametrul sagital măsoară 3 cm.

La femei dimensiunile sunt 5-3-2 cm.

Conformaţie

Laringele prezintă o conformaţie exterioară şi una interioară.

Conformaţia exterioară prezintă o bază mare, o bază mică, două feţe antero-laterale, o faţă posterioară, o margine anterioară şi două margini posterioare.

Baza mare este orientată superior şi prezintă un orificiu oval. Acesta este situat pe un plan oblic anteroposterior şi se numeşte aditusul laringelui. Prin intermediul lui, cavitatea laringelui comunică cu faringele.

Acest aditus laringian este delimitat anterior de epiglotă, posterior de cartilajele aritenoide şi lateral de plicile ariepiglotice.

Baza mică este formată din marginea inferioară a cartilajului cricoid. Se continuă cu traheea.

Feţele antero-laterale sunt alcătuite din:

  • membrana tirohioidiană;
  • lamele cartilajului tiroid;
  • ligamentul cricotiroidian;
  • arcul cartilajului cricoid
  • ligamentul cricotraheal.

Faţa posterioară proemină în laringofaringe. Este delimitată:

  • cartilajele corniculate;
  • cartilajele aritenoide;
  • cartilajul cricoid;
  • ligamentul cricotraheal.

Marginea anterioară rezultă prin unirea celor două feţe antero-laterale. Cuprinde unghiul cartilajului tiroid (mărul lui Adam).

Marginile posterioare sunt reprezentate de cele două lame ale cartilajului tiroid şi de coarnele acestuia.

Conformaţia interioară se numeşte şi cavitatea laringelui. Are forma a două triunghiuri ce se unesc prin vârfurile lor (formă de clepsidră). Cuprinde vestibulul laringelui, glota şi cavitatea infra-glotică.

Vestibulul laringelui este porţiunea superioarăa cavităţii. Este situat între aditusul laringian şi glotă.

Glota este etajul mijlociu al cavităţii laringiene. Este mai îngustă. Prezintă plicile vocale şi vestibulare.

Plicile vocale se întind între unghiul anterior al cartilajului tiroid şi procesul vocal al cartilajului aritenoid.  Corzile vocale sunt alcătuite dintr-un ligament vocal şi un muşchi vocal.

Fanta glotică este spaţiul dintre corzile vocale şi faţa medială a cartilajelor aritenoide.

Plicile vestibulare sunt situate deasupra celor vocale şi sunt paralele cu acestea. Se întind între unghiul anterior al cartilajului tiroid şi faţa anterolaterală a cartilajului aritenoid. Sunt formate dintr-un ligament vestibular.

Fanta vestibulară este spaţiul dintre marginea medială a plicilor vestibulare.

Ventriculii laringelui au orientare anteroposterioară. Se situează între plicile vocale şi cele vestibulare. Comunică cu glota.

Cavitatea infraglotică comunică cu traheea. Are aspect de pâlnie. Este căptuşită de mucoasa laringiană.

Structură

Laringele este alcătuit din:

  • cartilaje;
  • articulaţii;
  • un aparat ligamentar;
  • o membrană fibroelastică;
  • muşchi;
  • o tunică submucoasă;
  • o tunică mucoasă.

Cartilajele laringelui sunt în număr de 11. 3 sunt neperechi şi 8 sunt perechi.

Cartilajele nepereche

1.Cartilajul tiroid este format din două lame unite anterior printr-o margine. Aceasta participă la formarea proeminenţei laringelui (mărul lui Adam). Prezintă două feţe şi patru margini.

Faţa anterioară prezintă pe linia mediană mărul lui Adam. Lateral de acesta se găseşte câte o linie oblică. Aceasta se termină superior cu tuberculul superior, iar inferior cu tubercului inferior.

Faţa posterioară delimitează cavitatea laringelui.

Marginile posterioare prezintă două coarne superioare şi două inferioare.

Marginea superioară prezintă incizura tiroidiană superioară.

Marginea inferioară prezintă incizura tiroidiană inferioară.

2.Cartilajul cricoid este situat inferior de cel tiroid. Are forma unui inel. Prezintă o porţiune mai subţire numită arcul cartilajului cricoid şi o porţiune plată, lama cartilajului cricoid. Are o faţă articulară tiroidiană, ce se articulează cu cornul inferior al cartilajului tiroid. Mai prezintă şi o faţă articulară aritenoidiană, ce se articulează cu cartilajele aritenoide.

3.Cartilajul epiglotic are formă ovalară, prelungită posterior printr-un mâner. Formează scheletul epiglotei.

Cartilajele pereche

1.Cartilajele aritenoide sunt situate pe marginea superioară a lamei cartilajului cricoid. Sunt cele mai mari cartilaje perechi. Au forma unei piramide triunghiulare. Prezintă o bază, un vârf şi trei feţe.

Baza are o faţă articulară pentru articulaţia cu lama cartilajului cricoid. Prezintă procesul vocal şi procesul muscular.

Vârful este orientat spre posterior. Se articulează cu cartilajul corniculat.

Faţa anterolaterală are formă triunghiulară. Prezintă procesul vocal şi creasta arcuată.

Faţa medială priveşte spre faţa medială a celuilalt cartilaj aritenoidian.

Faţa posterioară priveşte spre peretele posterior a părţii laringiene a faringelui. Pe ea se inseră muşchii aritenoidieni.

2.Cartilajele corniculate sunt situate în raport cu cele aritenoidiene.

3.Cartilajele cuneiforme sunt situate lateral de cartilajele corniculate.

4.Cartilajele sesamoide sunt formaţiuni mici şi inconstante.

Articulaţiile

Unesc cartilajele între ele. Sunt articulaţii sinoviale. Laringele are două articulaţii.

1.Articulaţiile cricotiroidiene (dreaptă şi stângă) sunt formate din lama cartilajului cricoid şi coarnele inferioare ale cartilajului tiroid. Sunt trohleoartroze ce permit mişcări în jurul unui ax transversal. Permite cartilajului tiroid să se mişte înainte sau înapoi.

2.Articulaţiile cricoaritenoidiene (dreaptă şi stângă) sunt situate între lama cartilajului cricoid şi baza cartilajelor aritenoidiene. Permit mişcări de rotaţie în jurul unui ax vertical. Astfel, procesele vocale se pot deplasa lateral sau medial, iar cartilaje aritenoidiene pot aluneca unul înspre celălalt.

Aparatul ligamentar

Este format din ligamentele:

  • cricotraheal;
  • cricofaringian;
  • hioepiglotic;
  • membrana tirohioidiană.

Ligamentul cricotraheal este un ligament inelar ce uneşte cartiajul cricoid cu primul inel al traheei. Este o membrană elastică.

Ligamentul cricofaringian uneşte cartilajul corniculat cu lama cricoidului. Este o membrană fibroasă ce ia parte la fixarea mucoasei ce înveleşte lama cricoidului.

Ligamentul hioepiglotic leagă cartilajul epiglotic de osul hioid.

Membrana tirohiodiană uneşte cartilajul tiroid cu osul hioid. Are în structură numeroase fibre şi este întărită lateral de ligamentul tiroidian. În partea superioară membrana tirohiodiană se dedublează în două lame. Lama anterioară este mai subţire şi se inseră pe corpul hioidului. Cea posterioară este mai groasă şi se inseră tot pe hioid. Între lame se află bursa hioidiană, un bogat ţesut adipos.

Membrana fibroelastică căptuşeşte scheletul cartilaginos. Conferă laringelui importante calităţi rezonatorii. Segmentul inferior se numeşte „canal elastic” şi corespunde cavităţii infraglotice. Segmentul superior este format din două membrane ce corespund vestibulului laringian.

Muşchii

Sunt extrinseci şi intrinseci.

Cei extrinseci se inseră cu un capăt pe faringe, iar cu celălalt pe organele din jur. Sunt reprezentaţi de:

  • muşchiul constrictor inferior al laringelui;
  • muşchiul palatofaringian;
  • muşchiul stilofaringian;
  • muşchiul longitudinal superior al limbii;
  • muşchiul tirohioidian;
  • muşchiul sternotiroidian.

Cei intrinseci sunt în număr de 15. Unul este nepereche (aritenoidian transvers), iar restul 14 sunt grupaţi în 7 perechi. Ei se pot clasifica după acţiunea lor în:

-muşchi constrictori ai fantei glotice: cricoaritenoidian lateral, aritenoidian transvers, aritenoidian oblic, tiroaritenoidian;

-muşchi dilatatori ai fantei glotice: cricoaritenoidian posterior;

-muşchi tensori ai plicilor vocale: vocal, cricotirodian.
Muşchiul cricotiroidian este un muşchi mult discutat de către specialişti. Medicul francez Marcel Lermoyez l-a numit „muşchiul cântatului”. Lungimea muşchiului este maximă în timpul emiterii unor sunete înalte.

Tunica submucoasă

Este formată din ţesut conjunctiv lax puţin abundent.

Tunica mucoasă

Are culoare roz şi conţine glande. Acestea secretă mucusul necesar lubrefierii.

Vascularizaţie şi inervaţie

1.Arterele

Artera laringiană superioară (ramură din a. tiroidiană superioară) irigă muşchii de pe partea anterolaterală a laringelui. Se distribuie în mucoasa şi muşchii din interiorul laringelui.

Artera laringiană superioară are un traiect orizontal, intră sub muşchiul tirohioidian şi perforează membrana tirohioidiană. Ajunsă în mucoasa laringelui, se distribuie acestuia prin ramuri ascendente. Se anastomozează cu ramuri de partea opusă.

Artera laringiană inferioară (ramură din a. tiroidiană inferioară) vascularizează muşchii de pe partea posterioară a laringelui.

Între cele două artere apar anastomoze numeroase.

2.Venele

Sunt afluenţi ai venelor glandei tiroide. Majoritatea se varsă în vena laringiană superioară.

3.Limfaticele

Se grupează în mai multe grupuri:

-grupul superior, care drenează limfa vestibulului laringian;

-grupul anterioinferior, ce crenează limfa glotei şi porţiunii anterioare a cavităţii infraglotice;

-grupul posteroinferior, care drenează limfa porţiunii posterioare a cavităţii infraglotice.

4.Nervii

Nervii laringelui provin din ramuri ale nervului vag (X). Conţin fibre somatomotorii, somatosenzitive şi vegetative.

Nervul laringeu superior (ramură terminală a n. laringeu recurent) emite două ramuri. Ramura externă motorie inervează muşchiul cricotiroidian şi plicile vestibulare. Ramura internă senzitivă şi vegetativă este destinată mucoasei glotei şi membranei tiroidiene.

Nervul laringeu inferior (ramură terminală a n. laringeu recurent) emite fibre motorii şi fibre senzitive şi vegetative.

Fibrele motorii sunt destinate muşchilor laringelui, cu excepţia muşchiului cricotiroidian.

Fibrele senzitive şi vegetative sunt destinate mucoasei şi glandelor din cavitatea infraglotică.

Cei doi nervi laringei (superior şi inferior) se anastomozează, formând ansa lui Galen. Ei conţin fibre parasimpatice, care împreună cu fibrele simpatice inervează glandele mucoasei laringiene.

Embriologie

Laringele se dezvoltă din zona de evaginaţie a primordiului respirator. Acesta se lărgeşte prin apariţia cartilajelor. Scheletul cartilaginos începe să se formeze din mezenchim. Mezenchimul reprezintă un ţesut conjunctiv embrionar, derivat din mezoderm. Este format din celule fusiforme sau stelate, înglobate într-o substantă omogenă. În săptămâna a5-a de viaţă intrauterină se formează cartilajele aritenoide. În săptămâna a6-aapare epiglota, formată din arcurile branhiale III şi IV. Din partea anterioară a acestor arcuri se dezvoltă cartilajul cricoid şi cel tiroid. În luna a treia de sarcină întreaga configuraţie a laringelui este definitivată.

Comentarii

Apasa aici pentru a adauga comentariu

  • Buna ziua si felicitari pentru alegerea facuta, o cariera nobila!

    La punctul 4 – nervii, continutul parantezei pentru nervul superior este eronata. Probabil v-a scapat un copy/paste gresit, pus nu doar la nervul inferior (acolo este in regula).

    Interesant aspectul legat de recurenta nervului inferior, as fi fost interesat sa aflu (profesia mea nu cuprinde domeniul anatomie) in ce masura traseul acestuia este lipsit de sens, luand in calcul complexitatea si uimitoarea organizare ce rezida din tot ceea ce este si compune organismul uman (desigur, si nu numai in acesta). Stiu ca exista cazuri exceptionale (sub 1% din cazurile intalnite la interventii chirurgicale) de nerecurenta. Exceptand dezavantajul adus de „efectul surpriza”, ca sa-i zic asa, adica necesitatea acordarii unei atentii sporite de catre un chirurg, la identificarea unui traseu atipic precum al „nerecurentului”, totusi, pentru metoda de abordare in interventiile chirurgicale ori in ce priveste aspectul functional anatomic al organismului, cum considerati ca ar influenta nerecurenta? Stiu ca aceasta „anomalie” ar presupune ceva semne/simptome. Care ar fi acestea? Sigur medicina nu presupune raspunsuri la dileme sau ipoteze, ea se pliaza pe ceea ce este, totusi, un raspuns oarecum calificat la astfel de intrebai il poate oferi atat un biolog dar mai ales un medic care lucreaza efectiv cu functionalitatea organelor, nu? 🙂

    Sper sa nu fi deranjat cu intrebarea mea, nu e musai sa-mi raspundeti. Totusi, daca puteti sa-mi oferiti link-uri ori alte resurse care dezbat subiectul in mod calificat, m-ar bucura si ar produce un sentiment de recunostinta fata de dumneavoastra.
    Succes in cariera!

Suntem pe social media

Like us!