Intestinul gros – noțiuni de anatomie

Intestinul gros reprezintă ultimul segment al tubului digestiv. Intestinul gros începe de la ileonul terminal și se oprește la orificiul anal. Lungimea intestinul gros este de 1.5 m, fiind împărțit în cec, colon și rect. La rândul său, colonul are 4 segmente și anume: colonul ascendent, colonul transvers, colonul descendent și colonul sigmoid. Intestinul gros, din punct de vedere fiziologic, se ocupă cu evacuarea rezidurilor alimentare.

Intestinul gros pornește de la nivelul fosei iliace drepte cu primul segment, cecul, (de care este anexat apendicele vermiform), iar apoi urcă ca și colon ascendent. Colonul ascendent este situat în flancul și hipocondrul drept până la fața inferioară a ficatului. Aici își modifică direcția și formează flexura colică dreaptă. De aici pornește următorul segment, colonul transvers, care ocupă o porțiune a hipocondrului stâng, unde coteşte din nou și dă naștere flexurii colice stângi. Acesta se continuă cu colonul descendent, care își continua drumul până la nivelul flancului stâng şi a fosei iliace stângi. De aici pornește colonul sigmoidian la nivelul pelvisului, care este urmat de rect.

Configurația exterioară a intestinului gros:

  • teniile colonului sau bandeletele sunt în număr de trei, însă doar două ajung la nivelul colonului sigmoid. Acestea sunt benzi musculare care urmăresc axul mare al colonului. Ele iau naștere la locul de inserție a apendicelui vermiform, marcându-i baza.
  • haustrele colonului sunt porţiuni bombate ale peretelui intestinal și sunt separate de şanţuri transversale adânci. Acestea se găsesc în interiorul lumenului intestinal sub forma unor plici semilunare. Sunt diferite în dimensiune, fiind mai mari la nivelul cecului și mai mici la nivelul sigmoidului.
  • apendicele epiploic este descris ca mici ciucuri grăsoşi suspendați de teniile colonului. Se află în număr mare la nivelul colonului descendent și sigmoidian.

Intestinul gros: cecul

Cecul reprezintă prima porțiune a intestinului gros și se găsește în fosa iliacă dreaptă. Cecul se aseamănă cu un fund de sac cu pereți subțiri, are o lungime de 7-8 cm și un diametru de aproximativ 6 cm. Cecul este format dinntr-un fund, un corp și tenii.  Fundul cecului este neted cu brăzdat de cea mai voluminoasă haustră, corpul este brăzdat de multe șanțuri adânci, care împreună cu teniile formează haustrele. Teniile sunt separate de șanțuri, sunt în număr de 3 și sunt dispuse anterior, posteromedial și posterolateral.

Raporturile cecului:

  • anterior: peretele abdominal anterior.
  • posterior: nervul cutanat femural lateral, fascia iliacă și mușchiul iliopsoas.
  • superior: colon ascendent.
  • inferior: peretele abdominal anterior și fascia iliacă
  • lateral: creasta iliacă și mușchiul iliac.
  • medial: ultimele anse ileale.

Structura cecului

Peretele cecului cuprinde 4 tunici.

  • Tunica seroasă este, de fapt, peritoneul dublat de stratul subseros. De obicei, cecul este învelit în întregime de peritoneu, iar uneori are și un mezou.
  • Tunica musculară prezintă caracteristicile intestinului gros. Teniile cecului se prelungesc pe peretele apendicelui.
  • Tunica submucoasă conţine limfatice, foliculi limfatici solitari și vase sanguine.
  • Tunica mucoasă este identică cu cea a intestinului gros. Nu are nici plici, nici vilozităţi.

Vascularizaţie și inervația cecului

Vascularizația arteriară a cecului este asigurată de artera cecală anterioară şi posterioară. Acestea provin din artera iliocolică, ramură a arterei mezenterice superioare. Venele însoțesc arterele, acestea se strâng în vena ileocolică -> vena mezenterică superioară -> vena portă. De inervația cecului se ocupă ramurile nervoase cu fibre simpatice din ganglionii celiac şi mezenteric superior şi fibre parasimpatice din nervul vag.

Intestinul gros: colonul

Colonul este al 2-lea segment al intestinului gros și este împărțit în colon ascendent, transvers, descendent și sigmoid. Colonul începe de la valva ileocecală și merge până la nivelul vertebrei S3. Are o lungime de 1.5 m şi un calibru care scade progresiv pornind de la origine. După cum am mai precizat, colonul se împarte în:

– colon ascendent: are direcţie verticală și este situat între valva ileocecală (cec)şi faţa viscerală a ficatului (flexura colică dreaptă).  Colonul ascendent ocupă corespunzător fosa iliacă dreaptă și regiunea lombară dreaptă pe o lungime de 15 cm, cu un calibru de 5-6 cm.

– colon transvers: se găsește în continuarea colonului ascendent, pornind de la nivelul flexurii hepatice. Este dispus oblic, ușor ascendent, ocupând corespunzător hipocondrul drept, epigastrul și hipocondrul stâng. Se întinde pe o lungime de aproximativ 50-60 cm.

– colon descendent: se află în continuarea colonului transvers, pornind de la nivelul unghiului splenic și oprindu-se la nivelul crestei iliace stângi.

– colon sigmoidian: se mai numește colon iliopelvin, începe la nivelul crestei iliace stângi și se termină la marginea superioară a vertebrei S3. Are o lungime de 25-40 cm și un calibru mai uniform decât restul colonului. Ultimul segment al intestinului gros este împărțit convenţional în două porțiuni: porțiunea iliacă (colonul iliac) şi cea pelvină (colonul pelvin). Colonul iliac este fix, scurt și se întinde de la creasta iliacă până la marginea medială a muşchiului psoas stâng. Colonul pelvin pornește de la marginea medială a muşchiului psoas stâng și se încheie la nivelul vertebrei S3. Porțiunea pelvină este acoperită în totalitate de peritoneu, acesta formează un mezou, mezocolonul sigmoidian, care îi conferă o mare mobilitate.

La nivelul colonului întâlnim tenii musculare, haustre şi apendice epiploice.

1.Teniile colonului: sunt în număr de trei și sunt descrise ca niște benzi musculare cu o lățime de 0.5 cm.

– tenia liberă: nu prezintă nicio formațiune peritoneală.

– tenia mezocolică: corespunde mezocolonului dorsal.

– tenia omentală: dă inserţie omentului mare

Particularităţi:

a) La nivelul colonului ascendent deosebim: tenia liberă = anterioară, tenia posteromedială, tenia posterolaterală.

b) La nivelul colonului transvers deosebim: tenia anterioară = omentală, tenia posterosuperioară, tenia posteroinferioară = liberă.

c) La nivelul colonului sigmoidian avem doar 2 tenii: tenia anterioară și cea posterioară.

2. Haustrele sunt porţiuni proeminete spre exterior. Colonul sigmoidian nu prezintă haustre.

3. Apendicele epiploice se prezintă sub formă de ciucuri grăsoşi, de culoare galbenă, formaţi dintr-un înveliş peritoneal care conţine grăsime.

Raporturile intestinului gros: colonul

Structura colonului

Peretele colonului este format din 4 tunici și este mai subţire decât cel al intestinului mezenterial:

–        tunica seroasă este reprezentată de peritoneu, acesta învelind parţial colonul ascendent şi descendent (feţele anterioară, medială şi laterală).  Colonul transvers și cel sigmoidian sunt învelite în totalitate, formând mezocolonul omonin.

–        stratul subseros învelește fața profundă a stratului seros.

–        tunica musculară prezintă două straturi musculare: cel extern are fibre longitudinal, iar stratul intern are fibre circulare.

–        tunica submucoasă conține vase sangvine, foliculi limfatici solitari și nervi.

–        tunica mucoasă este formată din epiteliu şi corion; tunica conţine glande intestinale Lieberkuhn și numeroși foliculi limfatici solitari.

Vascularizaţia colonului

Arterele care se ocupă cu vascularizația colonului sunt artera mezenterică superioară (arterele ileocolică, colică dreaptă şi colică mijlocie) şi artera mezenterică inferioară (artera colică stângă şi arterele sigmoidiene). Venele provin din reţele aflate la nivelul tunicii mucoase şi musculare. Venele însoţesc arterele omonime, se varsă în venele mezenterică superioară +inferioară, care sunt tributare venei porte. Limfaticele din tunicile musculară, subseroasă și mucoasă se adună în nodurile paracolice. Din acestea pornesc vase limfatice, acestea vărsându-se în nodurile mezenterice superioare.

Inervaţia colonului

Inervația colonului este de natură simpatică şi parasimpatică. Colonul ascendent + cele două treimi drepte ale colonul transvers primesc inervație simpatică din ganglionii celiaci şi cei mezenterici superiori. Inervația parasimpatică o primesc prin intermediul nerviilor vagi. Treimea stângă a colonului transvers + colonul descendent + sigmoidul primesc fibre simpatice prin intermediul plexului mezenteric inferior și fibre parasimpatice prin nervii splanhnici pelvini.

Intestinul gros: rectul

Rectul reprezintă ultima porțiune a intestinului gros. Limita superioară este locul unde se termină mezocolonul sigmoidian și corespunde vertebrei S3, iar limita inferioară este marcată de  orificiul anal, prin intermediul căruia se deschide la exterior. Rectul este împărțit în două porțiuni cu structură diferită: porțiunea pelvină este lungă și largă, numindu-se ampula rectului, iar cea perineală este mai scurtă și mai îngustă, numindu-se canalul anal.

Structura rectului:

Și în cazul rectului, avem prezente 4 tunici: tunica seroasă, subseroasă, musculară și mucoasă. Prima tunică este reprezentată de peritoneu, tunica subseroasă se întinde pe fața profundă a tunicii seroase, tunica musculară este exact ca la celelalte segmente ale intestinului gros:  are fibre longitudinale (strat extern) și fibre circulare (strat intern). Ultima tunică, tunica mucoasă, este fromată din epiteliu și corion.

Raporturile rectului

Ampula rectală:

– posterior: osului sacru și coccigele, muschii piriform și coccigieni, vasele sacrate mediane și laterale

– lateral: peitoneul. Partea superior acoperită de peritoneu se află în raport cu ansele intestinului subțire și cu colonul sigmoidian, iar cea inferioară cu lamele sacro-rectogenitopubiene.

– anterior: excavaţia rectovezicală a fost formată de trecerea peritoneului peste vezica urinară. La bărbat, sub excavație se învecinează  cu veziculele seminale ductele deferente, fundul vezicii urinare și prostata. În cazul femeilor, peritoneul acoperă peretele posterior al vaginei, iar apoi pe uter formează excavaţia rectouterină (fundul de sac Douglas). Sub excavaţia, ampula rectală se găsește în raport cu vagina, de care este separat prin septul rectovaginal.

Canalul anal:

– posterior: ridicători anali, prelungiri posterioare ale foselor ischioanale, ligament anococcigian.

– lateral: fosa ischioanală (perete medial).

– anterior: la bărbat se învecinează cu vârful prostatei, bulbul penisului,  mușchiul transvers profund al perineului, uretra membranoasă, glandele bulbouretrale Cowper. În cazul femeilor, vine în raport cu partea posterioară a vaginul.

Vasele și nervii rectului

Rectul este vascularizat de trei artere rectale: artera rectală superioară, artera rectală medie și artera rectală inferioară.  În ceea ce privește vascularizația venoasă, rectul este o regiune de anastomoze portocave. Drenajul venos al rectului este în legătură cu prezența a două plexuri venoase: extern sau perimuscular și intern. Cel extern se găsește în regiunea extraperitoneală a rectului. Cel intern se găsește în țesutul subcutanat al regiunii perianale și în submucoasa rectului. Inervația ampulei rectale este asigurata de plexul rectal superior și de cele mijlocii. Partea inferioara a canalului anal și sfincterul intern al anusului primesc fibre nervoase din plexul anal inferior, iar porțiunea inferioară a rectului pelvin esste inervată de nervii rectali inferiori.

Fiziologie

Colonul are următoarele roluri: absoarbe electroliții și apa din chim, depozitează materiile fecale până la eliminarea acestora. Partea proximală a colonului se ocupă de absorbție, iar partea distală de depozitare. Pentru aceste funcții nu este nevoie de mișcări puternice, însă colonul are totuși o activitate care este mai puțin intensă. Aceste mișcări se împart exact ca la intestin: mișcări de amestec și de propulsie.

Mișcările de amestec (haustrații) sunt alcătuite din contracțiile circulare mari ale colonului concomitente cu contractarea musculaturii longitudinale în trei benzi longitudinale numite tenii. Mișcările de amestec ating intensitatea maximă în 30 de secunde și dispar în următoarele 60 de secunde. Când apar contracțiile, conținutul colic este ușor împins spre colonul sigmoid.

Mișcările propulsive (mișcările în masă) se observă greu în colon, însă propulsia este dată de contracția haustrelor în direcția anală și de mișcările în masă. Mișcările de masă au rol propulsiv în fragmentele transversal și sigmoid ale colonului.

În ceea ce privește defecația, de obicei rectul nu conține materii fecale deoarece la aproximativ 20 de cm de anus există un sfincter funcțional slab. Datorită mișcărilor în masă, care forțează fecalele în rect, este activat reflexul de defecație, implicit contracția refelză a rectului și relazarea sfincterelor anale. Materiile fecale trec prin orificiul anal când se relaxează sfincterul anal intern și extern.

La nivelul colonului au loc două procese fiziologice: procesul de fermentație și cel de putrefacție. Procesul de fermentație are loc în segmentul proximal al colonului, care prezintă bacterii aerobe precum: E. Coli, Aerobacter aerogenes, Enterococcus, Lactobacillus. Aceste bacterii degradează glucidele nedigerate. Procesul de putrefacție are loc în partea distală a colonului, care conține bacterii anaerobe, care degradează proteinele nedigerate.

Adauga comentariu

Apasa aici pentru a adauga comentariu

Suntem pe social media

Like us!