Interpretare EKG normal – Notiuni de fiziologie pentru studenții mediciniști

Electrocardiograma reprezintă înregistrarea grafică a activității electrice a inimii. Electrocardiograma se realizează cu ajutorul unor electrozi care sunt plasați la periferia câmpului electric creat de depolarizarea și repolarizarea atriilor și ventriculilor. Electrocardiograma poate identifica neregularități ale ritmului cardiac, modificări fizice la nivelul mușchiului inimii, are rol în evaluarea, diagnosticarea și monitorizarea pacienților.

Principiul realizării unei electrocardiogramei

Pentru a obține un traseu EKG/ECG este nevoie de 12 electrozi. Aceștia trebuie plasați în puncte standard la nivelul pielii. Datorită acestor electrozi se vor forma 12 derivații EKG care vor explora activitatea electrică a inimii în 2 planuri:

1.    Planul frontal – derivațiile membrelor: bipolare și unipolare: DI, DII, DIII, respectiv aVR, aVL, aVF.

2.   Planul orizontal – derivațiile precordiale (unipolare): V1, V2, V3, V4, V5, V6.

Derivațiile bipolare (standard) ale membrelor – plan frontal

Acestea sunt în număr de trei: DI, DII, DIII și formează triunghiul echilateral Einthoven (Fig 1.). Derivațiile bipolare culeg diferența de potențial dintre doi electrozi. Un electrod explorator, care este pozitiv și un electrod de referință, negativ.

triunghiul echilateral Einthoven
Fig 1. Triunghiul echilateral Einthoven

 

DI – se formează între electrodul L (+) și electrodul R (-)

DII – se formează între electrodul F (+) și electrodul R (-)

DIII – se formează între electrodul F (+) și electrodul L (-)

Derivațiile unipolare ale membrelor – plan frontal

Derivațiile unipolare ale membrelor sunt în număr de trei: aVR, aVL, aVF.

Acestea formează bisectoarele triunghiului Einthoven. De asemenea, derivațiile unipolare culeg diferența de potential dintre doi electrozi. Unul este electrodul explorator, care e pozitiv, iar celălalt (cu potential zero) este electrodul indiferent, care se obține prin legarea a doi electrozi exploratori. Electrodul explorator se plasează succesiv în punctele R, L sau F.

–        aVR: între electrodul R și electrozii L și F;

–        aVL: între electrodul L și electrozii R și F;

–        aVF: între electrodul F și electrozii R și L.

Primul electrod precizat în fiecare caz este întotdeauna pozitiv, iar ceilalți doi legați împreună reprezintă electrodul zero.

Derivațiile bipolare împreună cu cele unipolare TRANSLATATE prin centrul inimii formează sistemul hexaxial:

–        derivațiile DII, DIII și aVF sunt considerate derivații inferioare (electrodul + la F)

–        derivațiile DI și aVL (împreună cu V5 și V6) sunt denumite derivații laterale (electrodul pozitiv la L)

–        aVR (electrodul pozitiv la R) este de sens opus față de celelalte derivații și explorează interiorul cavității ventriculare

–        aVF este perpendiculară pe derivația DI

–        aVL este perpendiculară pe derivația DII

–        aVR este perpendiculară pe derivația DIII

 

sistemul triaxial si hexaxial
Fig. 2

 

Derivațiile precordiale

Acestea sunt în număr de șașe: V1, V2, V3, V4, V5, V6.

Derivațiile precordiale sunt derivații unipolare care culeg diferenșa de potențial dintre doi electrozi. Primul este cel explorator (+), iar al doilea se numește electrod indiferent și este format prin unirea electrozilor membrelor într-un electrod central.

Derivațiile precordiale se plasează precordial, astfel:

–        V1: spațiul IV intercostal, parasternal drept

–        V2: spațiul IV intercostal, parasternal stâng

–        V3: la jumătatea distanței dintre V2 și V4

–        V4: spațiul V intercostal stâng, pe linia medioclaviculară

–        V5: spațiul V intercostal stâng, pe linia axilară anterioară

–        V6: spațiul V intercostal stâng, pe linia axilară medie

derivatii precordiale
Fig.3 Derivatiile precordiale

 

 

V1 și V2 explorează ventriculul drept și se numesc precordiale drepte, V3 și V4 se numesc derivații septale sau tranziționale, explorând septul ventricular, iar V5 și V6 sunt denumite precordiale stângi, explorând ventriculul stâng.

Interpretarea electrocardiogramei

Interpretarea unui EKG are patru pași:

1.      Stabilirea ritmului de bază al inimii

2.      Determinarea frecvenței cardiace

3.      Determinarea axului electric al inimii

4.      Analiza cronologică și morfologică a traseului EKG.

 

 

 

 

 

1.      Stabilirea ritmului de bază al inimii

Stabilim dacă avem ritm sinusal pe EKG, urmărind următoarele criterii:

–        Prezența undei P. Trebuie să fie + în derivațiile DII, DIII, aVF și – în aVR.

–        Unda P să aibă aceeași formă și aceleași caracteristivi în majoritatea derivațiilor: să fie rotunjită, cu o durată de 0,06 – 0,10 secunde (1,5 – 2,5 pătrățele) și cu o amplitudine de 0,1 – 0, 25 mV (1 – 2,5 pătrățele).

–        Unda P să fie urmată de complexul ORS

–        Intervalele PP să fie regulate.

!!! Când măsurăm frecvența (durata) undei P, numărăm pe ORIZONTALĂ câte pătrate mici o formează. 1 pătrat mic = 1 mm = 0,04 sec

!!! Când măsurăm amplitudinea undei P, numărăm pe VERTICALĂ câte pătrate mici o formează. 1 pătrat mic = 1 mm = 0,1 mV.

 

 

Determinarea frecventei cardiace
Fig. 4. Determinarea frecventei cardiace

 

2.      Determinarea frecvenței cardiace (FC)

Exită două metode:

1.      Metoda directă

Aceasta se bazează pe o formulă:

FC = 60/RR (sec) =>

FC = 60/ RR (mm) x 0. 04 (deoarece 1 pătrat mic = 1mm = 0.04 sec ) =>

FC = 1500/RR (mm) b/min

2.      Metoda indirectă

Se caută unda R cea mai apropiată de linia verticală care formează un pătrat (pătratul conține 25 de pătrate mici). Pornind de la următoarea linie verticală numărăm astfel: 300, 150, 100, 75, 60, 50. Și ne oprim din numărat la următoarea undă R. Valoarea la care ne-am oprit reprezintă frecvența cardiacă a pacientului.

 

Determinarea frecventei cardiace- metoda indirecta
Fig.5. – Determinarea frecventei cardiace- metoda indirecta

FC > 100 b/min => tahicardie sinusală

FC < 60 b/min => bradicardie sinusală

3.      Determinarea axului electric al inimii

În mod fiziologic, axul electric al inimii are valori cuprinse între -30 și +110.

Axul inimii poate să fie:

–        Orizontalizat: -30 -> +30

–        Intermediar: +30 -> +60

–        Verticalizat: +60 -> +110.

Axul inimii se poate calcula folosint metoda triaxială = metoda triunghiului lui Einthoven:

1.      Se aleg două derivații bipolare, de obicei DI și DII

2.      Se calculează amplitudinea complexului ORS în ambele derivații. Pentru a afla amplitudinea complexului, se calculează în mm fiecare undă a complexului și ulterior se adună.

3.      Se duc perpendiculare pe fiecare derivație: DI și DII, după trecerea valorilor complexului QRS.

4.      Din centrul triunghiului se duce o perpendiculară până la punctul de intersecție a celorlalte două perpendiculare de pe DI, respectiv DII. Această reprezintă valoare axului electric.

 

Fig. 6

 

 

O altă metodă de calcul a axului este următoarea:

Se iau derivațiile DI și aVF.

Dacă complexele QRS sunt + în ambele derivații, avem ax normal.

Dacă complexul QRS este + în DI și – în aVF, avem ax deviat la stânga.

Dacă complexul QRS este – în DI și + în aVF, avem ax deviat la dreapta.

Persoanele slabe, obeze sau gravide pot prezenta deviație axială datorită modificării poziției vârfului inimii.

4.      Analiza cronologică și morfologică a traseului EKG (valori normale).

Unda P – depolarizare atrială

Are o amplitudine de 0, 10 – 0, 25 mV, aceasta având valoare maximă în DII.

Durata este de 0, 06 – 0, 10 sec.

În mod normal, unda P este rotundă, simetrică, + în DII, DIII și aVF și – în aVR, posibil negativă în V1.

Complexul ORS – depolarizarea ventriculară

Unda Q – depolarizarea septului intraventricular.

Unda R – depolarizarea simultană a ventriculului drept și a regiunii apicale și centrale a ventriculului stâng.

Unda S – depolarizarea regiunii postero-bazale a ventriculului stâng.

Complexul QRS are o amplitudine de 1 – 1, 5 mV, minim 0,5 mV în DI, DII, DIII și minim 0,1 mV în derivațiile precordiale.

Durata complexului este de 0,08 – 0,10 sec.

Complexul trebuie să fie:

–        R monofazic obligatoriu

–        QR și RS bifazic

–        QRS trifazic

–        Pozitiv dacă R > S

–        Negativ dacă R < S

–        Echidifazic dacă R = S.

Unda T – repolarizarea ventriculară

Are o amplitudine cuprinsă între o treime (1/3) și jumătate (1/2) din amplitudinea undei R.

Durata este de 0,13 – 0,30 sec.

Unda T trebuie să fie rotunjită, asimetrică, pozitivă, negativă în aVR.

Unda U

Are o amplitudine sub 0,2 mV și o frecvență de 0,15 – 0,25 sec.

Unda U trebuie să fie rotunjită, asimetrică, pozitivă, aflată după unda T.

Segmentul PQ sau PR

Are o durată de 0,02–0,12 sec și reprezintă stadiul atrial complet depolarizat și trecerea excitației prin nodul atrio-ventricular.

Segmentul ST

Acesta nu se măsoară și reprezintă stadiul ventricular complet depolarizat și debutul repolarizării.

Față de linia izoelectrică, trebuie să fie supradenivelat oblic ascendent, sub 0,1 mV în derivațiile membrelor și în V5 și V6 și sub 0,3 mV în V2, V3, V4.

Intervalul PQ

Are o durată de 0,12-0,21 sec, fiind invers proporțională cu frecvența cardiacă.

Intervalul PQ semnifică conducerea excitației de la atriu la ventricul.

Intervalul QT – sistolă electrică ventriculară

Are o durată de 0,42 sec, este invers proporțională cu frecvența.

Intervalul RR – revoluția cardiacă electrică

Are o durată variabilă, fiind invers proporțională cu frecvența cardiacă.

Comentarii

Apasa aici pentru a adauga comentariu

Suntem pe social media

Like us!