Inima – noțiuni de anatomie

      Inima sau cordul este un organ musculo-cavitar cu rol de pompă aspiratoare – respingătoare în cadrul sistemului circulator. Inima împreună cu pericardul este situată în torace, între cele două regiuni pleuro – pulmonare, imediat deasupra diafragmei. Ocupă compartimentul mijlociu al etajului inferior al mediastinului, două treimi la stânga liniei mediane şi o treime la dreapta liniei mediane.

      Inima are forma unui con turtit culcat oblic, cu vârful orientat antero – inferior şi spre stânga, iar baza postero – superior şi spre dreapta. Axul inimii uneşte mijlocul bazei cu vârful inimii și este orientat de sus în jos, postero – anterior şi de la dreapta spre stânga. În general, dimensiunile inimii variază în funcţie de sex, vârstă, talie şi tipul constituţional. Greutatea la adult variază între 250 – 300 grame. Consistenţa este fermă, iar culoarea este roşietică cu o tentă albăstruie în partea dreaptă. Inima este formată din trei straturi: stratul extern – epicardul, aparţine pericardului; stratul mijlociu muscular – miocardul; stratul intern – endocardul, care căptuşeşte cavităţile inimii.

Conformaţia externă a inimii

      Inima prezintă: un vârf, o bază şi patru feţe: sternocostală (anterioară), diafragmatică (inferioară) şi două feţe pulmonare, dreaptă şi stângă. Suprafaţa externă a inimii este străbătută de o serie de şanţuri:

  • Șanţul atrio – ventricular sau coronar este dispus circular, fiind întrerupt anterior de emergenţa aortei şi a trunchiului pulmonar. Împarte feţele inimii într-o porţiune atrială către bază şi alta ventriculară spre vârful inimii. Acestuia i se descriu o porţiune anterioară (şanţul atrio – ventricular sau coronar anterior) şi o porţiune posterioară (şanţul atrio – ventricular sau coronar posterior).
  • Atriile sunt separate de şanţul interatrial anterior şi respectiv, posterior, iar ventriculii de şanţul interventricular anterior şi respectiv, posterior. Şanţurile interatriale şi interventriculare formează şanţul longitudinal care separă inima în două segmente: unul drept, venos și altul stâng, arterial. Cu excepţia şanţului interatrial, celelalte conţin vase, acoperite de țesut adipos.

      Raporturile inimii se realizează cu elementele anatomice învecinate prin intermediului pericardului.

Fața anterioară a inimii
I) Vârful inimii este orientat antero – inferior şi spre stânga şi corespunde vârfului ventriculului stâng. El se găseşte în spaţiului V intercostal stâng, pe linia medio – claviculară. La acest nivel se simte şocul apexian.
II) Baza inimii aparţine celor două atrii. Este orientată postero – superior şi spre dreapta. Şanţul inter-atrial posterior o împarte în două porţiuni:
  • cea stângă aparţine atriului stâng şi prezintă orificiile celor patru vene pulmonare (două drepte şi două stângi). Această porțiune prezintă raporturi cu: esofagul şi nervii vagi, aorta toracică, vena azigos şi venele hemiazigos, ductul toracic, lanţurile simpatice toracice, nodurile limfatice periesofagiene, recesurile pleurale preesofagiene şi retroesofagiene, ligamentele esofago-pericardice şi vertebro-pericardice, vertebrale toracale T5 – T8.
  • cea dreaptă aparţine atriului drept şi prezintă orificiile celor două vene cave, superioară şi inferioară. Extremităţile drepte ale orificiilor venelor cave sunt unite printr-un şanţ terminal care corespunde în interior crestei terminale. Această porțiune prezintă raporturi cu: pleura şi faţa mediastinală a plămânului drept, nervul frenic drept, vasele frenice superioare drepte.
III) Faţa sternocostală prezintă la rândul ei două segmente:
  • segmentul superior cuprinde dinspre anterior spre posterior următoarele planuri formate de: planul I – cele două auricule, drept şi stâng; planul al II-lea – aorta şi artera pulmonară; planul al III-lea – sinusul transvers Henle; planul al IV-lea – pereţii atriilor.
  • segmentul inferior este separat de segmentul superior prin şanţul atrio – ventricular. Şanţul inter-ventricular anterior străbate acest segment şi îl împarte în două zone: zona dreaptă, mai mare, corespunde ventriculului drept; zona stângă mai mică, corespunde ventriculului stâng.

      Faţa sternocostală vine în raport cu: pielea și țesutul celular subcutanat, glanda mamară stângă și mușchiul pectoral mare stâng, plastronul sternocostal (stern, cartilaje costale, spaţii intercostale, muşchii intercostali, pachetele vasculo – nervoase intercostale), muşchii triunghiulari ai sternului, vasele toracice interne şi nodurile limfatice ale căii toracice interne, timusul, la copil, sau insule de țesut timic, la adult, recesurile pleurale costo-mediastinale anterioare şi marginile anterioare ale plămânilor.

IV) Faţa diafragmatică este străbătută de şanţul atrio – ventricular care o împarte două segmente:
  • segmentul anterior, ventricular, străbătut de şanţul interventricular posterior ce delimitează două zone: una drepată, mai mică, ce aparţine ventriculului drept; alta stângă, mai mare, ce corespunde ventriculului stâng.
  • segmentul posterior, atrial format din cele 2 atrii separate de şanţul interatrial. Segmentul atrial se continuă fără o limită precisă cu baza inimii.

      Faţa diafragmatică vine în raport cu muşchiul diafragma şi prin intermediul acestuia, cu lobul stâng al ficatului şi cu fornixul stomacului.

V) Faţa pulmonară stângă prezintă două segmente separate de şanţul atrio – ventricular: segmentul antero – inferior ventricular ce corespunde ventriculului stâng; segmentul postero – superior atrial ce corespunde atriului stâng şi auriculului stâng. Are raporturi prin intermediului pericardului cu: faţa mediastinală a plămânului stâng, pleura mediastinală stângă, nervul frenic stâng şi vasele frenice superioare stângi.

VI) Faţa pulmonară dreaptă corespunde peretelui atriului drept. Prin intermediului pericardului, prezintă raporturi cu: faţa mediastinală a plămânului drept, pleura mediastinală dreaptă.

Baza cordului și fața diafragmatică

VII) Marginea dreaptă este ascuţită şi se întinde de la vârful inimii până la orificiul venei cave inferioare. Ea repauzează pe muşchiul diafragma. Marginile stângi (anterioară şi posterioară) separă faţa pulmonară stângă de feţele vecine.

Conformaţia internă a inimii

      Inima este împărţită de un sept longitudinal numit septul cardiac în două jumătăţi:

  • inima dreaptă – venoasă;
  • inima stângă – arterială.

      Fiecare jumătate este subîmpărţită la rândul ei în două compartimente: atriul – spre baza inimii; ventriculul – spre vârful inimii. Atriile sunt separate de ventriculi prin septul atrio – ventricular. Septul cardiac prezintă o porţiune superioară, septul interatrial care separă între ele cele două atrii şi o porţiune inferioară, septul interventricular ce separă între ei cei doi ventriculi.

ventriculul stang

Cordul stâng: atriul stâng și ventriculul stâng

ventriculul drept

Cordul drept: atriul drept și ventriculul drept

I) Atriile

      Atriile sunt cavităţi de formă neregulat cuboidală, situate spre baza inimii şi separate între ele prin septul interatrial. Fiecare atriu comunică cu ventriculul de partea respectivă prin orificiul atrio – ventricular. Totodată, fiecare atriu prezintă câte o prelungire în formă de fund de sac, numită auricul (urechiușă). Pereţii atriilor sunt foarte subţiri deorece şi miocardul atrial este slab dezvoltat.

A) Atriul drept

      Având formă de cub i se descriu şase pereţi:

  • peretele superior – prezintă orificiul venei cave superioare.
  • peretele inferior prezintă – orificiul venei cave inferioare – ce prezintă antero-lateral valvula venei cave inferioare (Eustachio); orificiul sinusului coronar – prevăzut antero-lateral cu valvula sinusului coronar; banda sinusală – o proeminență ce se întinde de la extremitatea antero-medială a valvula venei cave inferioare până la peretele septal și care e determinată de o formațiune conjunctivă numită tendonul lui Todaro; triungiul lui Koch – este o arie delimitată între banda sinusală, valvula sinusului coronar și valva septală a tricuspidei, în care se găsește nodul atrio – ventricular (Aschoff-Tawara) al miocardului embrionar.
  • peretele medial sau septal – corespunde septului interatrial şi prezintă în porţiunea mijlocie o depresiune, fosa ovală, ce corespunde locului unde se află în timpul vieţii intrauterine, orificiul interatrial (foramen ovale), prin care atriile comunică între ele. La naştere acest orificiu se închide. În jurul fosei ovale se află antero-superior, un inel incomplet, limbul fosei ovale.
  • peretele anterior – prezintă orificiul atrio – ventricular drept prevăzut cu valvula atrio – ventriculară dreaptă sau tricuspidă, prin care se realizează comunicarea cu ventriculul drept; orificiul de comunicare cu auriculul drept, situat la nivelul joncţiunii pereţilor anterior, superior şi lateral.
  • auriculul drept – are formă triunghiulară şi prelungeşte anterior atriul drept. Îmbrăţişează aorta lăsându-şi amprenta pe faţa anterioară a acesteia. Marginea superioară a auriculului drept determină pe peretele anterior al aortei.
  • peretele posterior – prezintă în porţiunea mijlocie, tuberculul intervenos sau torusul intercav, determinat de reflexia pericardului prin trecerea venelor pulmonare drepte; lateral, creasta terminală – ce corespunde şanţului terminal de la baza inimii; orificiile mici ale venelor cardiace mici şi minime.
B) Atriul stâng

      Atriul stâng prezintă tot şase pereţi:

  • peretele superior şi inferior – sunt netezi, fără particularități.
  • peretele anterior – prezintă orificiul atrio – ventricular stâng, prevăzut cu valvula atrio – ventriculară stângă (bicuspidă) sau mitrală.
  • peretele lateral – prezintă la joncţiunea cu peretele anterior orificiul de comunicare cu auriculul stâng.
  • auriculul stâng – este mai mic decât auriculul drept, are o formă neregulată şi îmbrăţişează trunchiul pulmonar.
  • peretele medial sau septal – corespunde septului interatrial şi prezintă plica semilunară.
  • peretele posterior – prezintă orificiile celor patru vene pulmonare, două drepte (superioară şi inferioară) şi două stângi (superioară şi inferioară).

II) Ventriculii

      Ventriculii sunt situaţi cu baza spre atrii de care sunt despărțiți prin septul atrio – ventricular şi vârful la vârful inimii. Sunt separaţi între ei prin septul interventricular care prezintă două porţiuni:

  • porţiunea membranoasă – mică, în vecinătatea septului atrio – ventricular;
  • porţiunea musculară – mai groasă, dispusă spre vârful inimii.

      Pereţii ventriculilor, în special ai ventriculului stâng, sunt mult mai groşi decât cei atriali, deoarece miocardul ventricular reprezintă forţa motrice a inimii. La baza fiecărui ventricul se află două orificii: unul atrio – ventricular și altul arterial (pulmonar în dreapta și respectiv aortic în stânga). Fiecare ventricul prezintă două compartimente:

  • un compartiment de recepţie ce primeşte sângele din atrii;
  • un compartiment de evacuare din care sângele este împins în artere. Compartimentul de evacuare al ventriculului drept are formă conică şi poartă denumirea de con arterial sau infundibul. Cel al ventriculului stâng este de formă cilindrică şi poartă denumirea de canal arterial.

      Suprafața internă a ventriculilor prezintă numeroase proeminențe musculare care conferă pereţilor ventriculari un aspect caracteristic. Aceste reliefuri poartă numele de coloanele musculare și sunt de trei ordine (I, II, III):

  • coloanele musculare de ordinul I numite muşchi papilari sau pilieri – au formă conică cu baza la peretele ventricular şi vârful spre interiorul ventriculului. De la vârf pornesc corzile tendinoase care leagă muşchii de valvulele atrio – ventriculare.
  • coloanele musculare de ordinul II, numite și arcuri musculare – aderă prin extremităţile lor de peretele ventricular.
  • coloanele musculare de ordinul III numite și reliefuri musculare – aderă de peretele ventricular pe toată lungimea lor.

      Coloanele musculare de ordinul II şi III sunt numeroase şi se întrepătrund la vârful ventriculelor alcătuind zonele cavernoase.

A) Ventriculul drept

      Are forma unei piramide triunghiulare cu o bază, un vârf şi trei pereţi:

  • baza – corespunde septului atrioventricular şi prezintă două orificii: orificiul atrio – ventricular drept situat inferior – este prevăzut cu valvula atrio – ventriculară dreaptă, tricuspidă; orificiul trunchiului pulmonar – aşezat superior precedentului, este prevăzut cu trei valvule semilunare: anterioară, dreaptă şi stângă. Între cele două orificii se află creasta supraventriculară sau pintenele lui Wolff.
  • vârful – este situat imediat la dreapta vârfului inimii şi prezintă zona cavernoasă.
  • peretele anterior – uşor concav, este prevăzut cu muşchiul papilar anterior.
  • peretele inferior – concav, prezintă muşchiul papilar posterior.
  • peretele medial (intern sau septal) – convex, corespunde septului interventricular şi prezintă muşchii papilari mediali sau septali. Unul dintre aceştia este mai mare şi între el şi muşchiul papilar anterior se întinde trabecula septo-marginală.
B) Ventriculul stâng

      Are forma unui con turtit şi prezintă o bază, un vârf, două margini şi doi pereţi:

  • baza – corespunde septului atrio – ventricular şi prezintă două orificii: orificiul atrio – ventricular stâng – situat inferior, este prevăzut cu valvula atrio – ventriculară stângă sau mitrală; orificiul aortic – aşezat superior – este prevăzut cu trei valve semilunare: dreaptă, stângă şi posterioară.
  • vârful – corespunde vârfului inimii şi prezintă zona cavernoasă.
  • peretele lateral – este concav.
  • peretele medial sau septal – corespunde septului interventricular.
  • marginile sunt dispuse una anterior și alta posterior și la nivelul lor se află muşchii papilari anterior şi posterior.

III) Aparatul valvular

      Aparatul valvular este reprezentat de valvulele atrio – ventriculare şi valvulele semilunare, care au rolul de a regla sensul circulaţiei sângelui. El se fixează pe scheletul fibros al inimii.

      Valvulele atrio – ventriculare permit trecerea sângelui numai dinspre atrii spre ventriculi. Sunt ataşate orificiilor atrio – ventriculare, deci există o valvulă dreaptă şi una stângă. Ele au forma unei pâlnii membranoase și prezintă:

  • circumferinţă mare – aderentă la orificiul atrioventricular;
  • circumferinţă mică – care priveşte spre interiorul ventriculului și care prezintă incizuri profunde ce împart valvula în cuspide sau valve;
  • faţă axială – în raport cu curentul sanguin;
  • faţă parietală – în raport cu peretele ventriculului.

      Pe faţa parietală şi pe circumferinţa inferioară mai mică şi mai neregulată se inseră corzile tendinoase. Valvula atrio – ventriculară dreaptă este formată din trei valve (valvula tricuspidă), iar valvula atrioventriculară stângă este formată din două valve (valvula bicuspidă).

      Valvulele arteriale sau semilunare (sigmoide) permit trecerea sângelui numai dinspre ventricule spre artere. Au forma unui cuib de rândunică și sunt în număr de trei pentru fiecare orificiu arterial. Ele prezintă:

  • margine aderentă la peretele arterial;
  • margine liberă, orizontală cu lunula (Lunulae valvularum) la mijlocul căreia se găseşte un mic nodul fibros (la aortă – nodulul lui Arantius, la pulmonară – nodulul lui Morgagni);
  • faţă axială în raport cu fluxul sanguin;
  • faţă parietală în raport cu peretele arterial cu care delimitează sinusurile valvulare Valsalva.

      Afectarea aparatului valvular poate duce la stenoză (îngustare) sau insuficienţă (dilatare) a orificiilor, cu repercursiuni asupra funcționării inimii și care duce la apariția unor sufluri la ascultarea focarelor.

Vascularizația inimii

I) Vascularizația arterială

      Inima este irigată de cele două artere coronare, dreaptă și stângă, ramuri ale aortei ascendente. În traiectul lor prin șanțul coronar, acestea înconjoară inima ca o coroană, de unde le vine şi numele.

      Artera coronară dreaptă are originea în bulbul aortei, la nivelul sinusului aortic drept, printr-un orificiu situat imediat deasupra valvulei semilunare drepte. De la origine descinde între auriculul drept şi emergenţa trunchiului arterei pulmonare. Ajunge la şanţul coronar anterior unde se inflectează spre dreapta, parcurge porţiunea dreaptă a acestui şanţ, apoi înconjoară marginea dreaptă a inimii, trece în şanţul coronar posterior, străbate porţiunea dreaptă a acestui şanţ şi, ajungând la şanţul interventricular posterior, se inflectează din nou, spre a descinde prin acest şanţ spre vârful inimii. Această ultimă porţiune se mai numeşte şi artera interventriculară posterioară. Artera coronară dreaptă vascularizează doar 25% din masa miocardului.

      În traiectul său, artera coronară dreaptă dă naştere la următoarele ramuri ascendente (atriale) și descendente (ventriculare) destinate în principal pereților atriului și ventriculului drept:

  • ramurile atrioventriculare, destinate atriului și ventriculului drept;
  • ramura conului arterial, destinată feței anterioare a conului arterial;
  • ramura nodului sinoatrial, destinată nodului sinoatrial;
  • ramurile atriale, în număr de 4 – 5, mai importante fiind ramura atrială anterioară dreaptă și ramura atrială a marginii drepte;
  • ramura marginală dreaptă, descinde pe marginea dreaptă a inimii și vascularizează miocardul ventricular drept;
  • ramura atrială intermediară, irigă porțiunea mijlocie a atriului drept;
  • ramura interventriculară posterioară, dă naştere mai multor ramuri interventriculare septale, destinate porțiunii posteroinferioare a septului ventricular, dintre care una este destinată nodului atrio – ventricular;
  • ramura posterolaterală dreaptă, inconstantă destinată feței inferioare a ventriculului drept.
      Artera coronară stângă ia naştere din bulbul aortei, la nivelul sinusului aortic stâng, printr-un orificiu situat imediat deasupra valvulei semilunare stângi. Ea irigă 75 % din masa miocardului. De la origine se îndreaptă oblic în jos şi spre stânga, trecând posterior de trunchiul arterei pulmonare. După un scurt traiect, ajunge în șanțul coronar anterior, unde se bifurcă, dând naştere arterei interventriculare anterioare, ce poartă numele de „artera morţii subite” datorită frecvenţei cu care este afectată în infarctul miocardic, şi arterei circumflexe sau atrio – ventriculare.

      Ramura interventriculară anterioară, coboară de-a lungul şanţului interventricular anterior până la vârful inimii. Este cea mai importantă ramură, având cel mai vast teritoriu vascularizat (50%). În traiectul său, dă următoarele ramuri:

  • ramura conului arterial, destinată feței stângi a conului arterial;
  • ramura laterală, destinată marginii stângi a inimii;
  • ramurile interventriculare septale, în număr de 5 – 7, destinate porțiunii anterosuperioare a septului interventricular.

      Ramura circumflexă traversează partea stângă a şanţului coronar anterior, marginea stângă a inimii, jumătatea stângă a şanţului coronar posterior, până unde acesta întâlneşte şanţul interventricular posterior şi emite ramificaţii pentru atriul şi ventriculul stâng (vascularizează doar 25% din masa miocardului). Din ramura circumflexă se desprind ramuri ascendente atriale și descendente ventriculare:

  • ramurile atriale anastomotice, destinate atriului stâng, se anastomozează cu ramurile atriale provenite din artera coronară dreaptă;
  • ramurile atrio – ventriculare, destinate atriului și ventriculului stâng;
  • ramura marginală stângă, destinată ventriculului stâng, coboară pe marginea stângă a inimii;
  • ramura nodului sinoatrial şi ramura nodului atrio – ventricular, inconstante.

      Circulaţiei inimii poate fi considerată ca o circulaţie de tip terminal. Deși din punct de vedere anatomic între ramurile coronariene există anastomoze, funcţional ele sunt ca şi inexistente. Obstruarea lumenului unei ramuri duce la necroza teritoriului deservit de această ramură, anastomoza existentă neputând suplini vascularizaţia teritoriului afectat.

II) Vascularizația venoasă

      Inima prezintă două tipuri de circulaţie venoasă: superficială şi profundă.

      Sistemul venos superficial este format din venele tributare sinusului coronar, care drenează cam 60% din sângele venos al inimii. Sinusul coronar este situat la nivelul feţei diafragmatice a inimii, în porţiunea stîngă a şanţului atrio – ventricular posterior. El se deschide la nivelul peretelui inferior al atriului drept. Acest sinus prezintă două valvule: valvula lui Vieussens în porţiunea sa incipientă și valvula lui Thebesius în porțiunea terminală, la vărsarea sa în atriul drept. Afluenţii sinusului coronar sunt:
  • vena coronară mare, are originea la vârful inimii și colectează cea mai mare parte a sângelui venos al inimii. Ea urcă prin şanţul interventricular anterior, ca venă interventriculară anterioară, apoi se inflectează spre stânga, merge prin şanţul coronar anterior, înconjoară marginea stângă a inimii, trece în şanţul coronar posterior şi se varsă în extremitatea stângă a sinusului coronar.
  • vena oblică a atriului stâng, coboară oblic pe peretele posterior al atriului stâng pentru a se vărsa în partea stângă a sinusului coronar.
  • vena posterioară a ventriculului stâng, străbate oblic faţa inferioară a ventriculului stâng pentru a se vărsa tot în extremitatea stângă a în sinusului coronar, sau în vena coronară mare.
  • vena coronară medie sau interventriculară posterioară, se anastomozează la vârful inimii cu vena interventriculară anterioară. Ea parcurge şanţul interventricular posterior şi se varsă la extremitatea dreaptă a sinusului coronar.
  • vena coronară mică, străbate jumătatea dreaptă a şanţul coronar anterior, înconjoară marginea dreaptă a inimii, trece în şanţul coronar posterior şi se varsă în extremitatea dreaptă a sinusului coronar. Ea primește ca afluenți: vena infundibulară dreaptă, vena cardiacă anterioară (care urmează direcția șanțului coronar drept și suplinește vena coronară mică atunci când aceasta este deficitară), vena marginală dreaptă a lui Galien și venele atriului drept.

      Sistemul venos profund este reprezentat de venele cardiace anterioare (venele cardiace mici) şi de venele cardiace minime. Venele cardiace mici sunt în număr de 4 – 5, situate subepicardic, pe faţa anterioară a ventriculului şi a atriului drept şi se deschid direct în atriul drept. Venele cardiace minime sunt numeroase și foarte scurte, se găsesc la nivelul miocardului şi se varsă în cavităţile inimii prin orificii foarte mici, mai numeroase în atrii şi în ventriculul drept.

inima desen

Vascularizația arterială și venoasă a cordului

III) Vascularizația limfatică

   Inima prezintă trei reţele limfatice: reţeaua limfatică subendocardică, reţeaua limfatică miocardică, reţeaua limfatică subepicardică. La nivelul ventriculilor se delimitează două teritorii limfatice: stâng, mai mare, care cuprinde ventriculul stâng și o mică zonă adiacentă din ventriculul drept și cel drept, mai restrâns. Prin cele trei reţele limfatice interconectate între ele, limfa din rețeaua subepicardică se drenează spre două colectoare limfatice, drept şi stâng, pe traiectul cărora deseori se întâlnesc 1 – 3 mici noduri limfatice. Colectorul limfatic drept ajunge la nodurile limfatice mediastinale anterioare, iar cel stâng la nodurile limfatice traheo-bronhice. Limfaticele atriilor sunt mult mai reduse și se drenează fie spre rețeaua limfatică subepicardică a ventriculilor, fie spre nodurile limfatice latero-pericardice drepte, inter-traheobronșice, bronho-pulmonare și ale căii venei cave superioare.

Inervaţia inimii

      Inima prezintă o dublă inervaţie, intrinsecă şi extrinsecă. Inervaţia intrinsecă este reprezentată de sistemul excito-conductor (miocardul embrionar) care asigură automatismul cardiac. Acesta cuprinde: nodul sinoatrial, nodul atrioventricular, fasciculul His, reţeaua subendocardică a lui Purkinje.

      Inervaţia extrinsecă este asigurată de fibre nervoase vegetative simpatice şi parasimpatice, cu rolul de a adapta motilitatea cardiacă și calibrul vaselor coronare, astfel încât din punct de vedere funcțional, se descriu nervi: cardioacceleratori, cardiomoderatori, vasomotori și senzitivi. Fibrele simpatice ajung la inimă prin următorii nervi: nervul cardiac cervical superior din ganglionul simpatic cervical superior, nervul cardiac cervical mijlociu din ganglionul simpatic cervical mijlociu, nervul cardiac cervical inferior din ganglionul simpatic cervical inferior, ramurile cardiace toracale din primii 4 – 5 ganglioni simpatici toracali. Fibrele parasimpatice ajung la inimă prin ramuri ale nervilor vagi, astfel: nervul cardiac superior, nervul cardiac mijlociu, nervul cardiac inferior.

      Nervii cardiaci simpatici și vagali converg spre baza inimii și formează două plexuri cardiace: anterior sau arterial și posterior sau venos. Din acestea iau naștere ramuri atriale, ventriculare și arteriale.
  • Plexul cardiac anterior (arterial) este format de nervul cardiac cervical superior stâng (simpatic) împreună cu nervii cardiaci vagali superiori, drept și stâng. Ramurile drepte trec posterior de arcul aortic, iar cele stângi anterior și se anastomozează subaortic dând naștere plexului nervos, care cuprinde un ganglion nervos (Wrisberg). Acest ganglion este situat într-o lojă patrulateră delimitată de: aorta ascendentă (în dreapta), arcul aortei (superior); ligamentul arterial Botalo (în stânga), artera pulmonară dreaptă (inferior). Din plexul cardiac anterior iau naștere două plexuri coronare, drept și stâng, de-a lungul celor două artere coronare. Prin anastomoza ramurilor eferente ale acestor plexuri, iau naștere alte două plexuri: superficial, subepicardic (pentru epicard și stratul superficial al miocardului) și profund (pentru stratul profund al miocardului și endocard).
  • Plexul cardiac posterior (venos) este format de convergența celorlalți nervi cardiaci, posterior de bifurcația trunchiului pulmonar și de sinusul transvers al pericardului. Ramurile eferente ale acestuia se distribuie atriilor și subepicardic la nivelul feței lor posterioare. Pe traiectul acestor eferențe se găsesc mici ganglioni nervoși care alcătuiesc un plex ganglionar.

Adauga comentariu

Apasa aici pentru a adauga comentariu

Suntem pe social media

Like us!