Infecţia HIV/SIDA: diagnostic și tratament

Infecţia cu HIV (Virusul imunodeficienței umane) şi întreaga ei evoluţie până la stadiul de SIDA (sindromul imunodeficienței umane dobândite), a dobândit astăzi o importanţă mondială, datorită numărului foarte mare de cazuri noi depistate, dar şi a mortalităţii crescute (aproximativ 14. 000 de persoane sunt diagnosticate zilnic, iar alte 7000 de persoane se pierd). Un aspect care trebuie numaidecât reţinut este că a fi infectat cu HIV nu înseamnă neapărat că ai SIDA, întrucât aceasta este ultima etapă din evoluţia bolii. Sindromul imunodeficienţei umane dobândite este rezultatul distrugerii complete a sistemului imunitar. Astăzi, datorită numeroaselor tratamente moderne, calitatea vieţii persoanelor seropozitive s-a îmbunătăţit vizibil, iar speranţa de viaţă este în continuă creştere.

Izolat pentru prima dată în 1983, s-a constatat că virusul HIV aparţine familiei de retrovirusuri, fiind un virus ARN monocatenar, a cărui  transcriere în ADN-ul gazdei se face în prezenţa reverstranscriptazei. Studiile au arătat că o dată pătruns în organismul gazdei, ţinta principală a acestui virus o reprezintă limfocitele CD4+ (care se găsesc predominat la nivelul timusului şi ganglionilor limfatici), dar şi monocitele şi macrofagele din ganglionii limfatici, plămâni, sistem nervos central. Odată infectate, limfocitele T nu îşi mai pot exercita funcţia de apărare a organismului, iar numărul infecţiilor cu germeni oportunişti începe să crească direct proporţional cu gradul de imunosupresie a organismului.

Cum se transmite infecţia cu HIV?

Transmiterea HIV este foarte mult influentaţă de virulenţa acestuia, cât şi de receptivitatea gazdei. Modalităţile de transmitere sunt următoarele :

  • Contactul sexual (cea mai frecventă cale);
  • Contaminare cu sânge infectat ( transfuzii de sânge, injecţii cu ace şi seringi reutilizate, intervenţii de orice fel cu instrumente tăioase sau care înţeapă şi sunt contaminate cu sângele unei persoane infectate HIV;
  • Calea materno-fetală (în timpul sarcinii, a naşterii sau prin alăptare ).

Factori de risc :

  • contact sexual fără prezervativ;
  • parteneri multipli;
  • contact sexual neprotejat cu cei care oferă servicii sexuale;
  • contact sexual neprotejat cu persoane care au şi alte boli cu transmitere sexuală;
  • folosirea în comun de ace şi seringi nesterile de către toxicomani;
  • efectuarea unui tatuaj sau a unui piercing în condiţii nesigure.

Cum se manifestă prezenţa virusului în organism?

Spre deosebire de celelalte infecţii cu transmiterea sexuală, unde simptomatologia apare încă de la debutul bolii, infecţia cu HIV poate fi total asimptomatică o perioadă destul de îndelungată, de la 5 până la 15 ani. Atunci când apar de semnele şi simptomele, acesta sunt nespecifice şi nu ridică mari semne de întrebare deoarece sunt foarte asemănătoare cu cele ale unei gripe obişnuite :

  • febră peste 37 de grade care durează câteva săptămâni;
  • cefalee frecventă;
  • erupţii cutanate;
  • rinoree;
  • dureri musculare.

Aceste simptome se pot remite după câteva săptămani, chiar dacă virusul este prezent în organism, dar inactiv. Cel mai mare risc pe care îl implică acest aspect este acela că alte persoane pot fi foarte uşor infectate. În această etapă, virusul poate fi depistat prin în sânge şi în lichidul cefalorahidian. În evoluţia bolii, virusul de reactivează după o anumită perioadă, începe multiplicarea şi apar din nou o serie de simptome mai specifice:

  • transpiraţii nocturne;
  • tulburări gastro-intestinale;
  • scădere ponderală in greutate;
  • astenie cronică cu scăderea activităţii normale;
  • apariţia herpesului genital;
  • diaree trenantă;
  • iritaţii şi erupţii cutanate;
  • ulceraţii bucale sau genitale;
  • candidoză bucală recidivantă;
  • zona zoster (boală dermatologică infecto-contagioasă determinată de reactivarea virusului Varicella-Zoster pe fondul unei reduceri a imunităţii specifice a pacientului, care se caracterizează prin apariția unei erupții cutanate dureroase, de obicei acoperită cu vezicule);
  • limfadenopatii;
  • apariţia de limfoame şi infecţii recurente (tuberculoză pulmonară, meningită, encefalită,toxoplasmoza cerebralã, criptosporidoză, sarcom Kaposi diseminat, retinită cu CMV (Citomegalovirusul);
  • tulburări neurologice (encefalopatie HIV).

 Cum se stabileşte diagnosticul ?

Diagnosticul infecţiei HIV este un diagnostic serologic bazat pe reacții antigen-anticorp, utilizându-se atât teste directe (PCR-Polymerase Chain Reaction şi dozarea antigenul p24) cât şi metode indirecte:

  • investigaţii de triaj (ELISA);
  • teste de confirmare;
  • teste de diferenţiere;
  • tehnici rapide de diagnostic.

Testul ELISA (enzyme-linked immunosorbent assay) este cel mai frecvent test utilizat, dar şi cel mai accesibil, fiind întrebuinţat îndeosebi în screeningul pacienţilor, datorită sensibilităţii crescute. Acesta  test presupune punerea în contact a serului de la pacient cu antigene virale produse în laborator. Dacă în serul pacientului există anticorpi anti-HIV, se va produce o reacţie antigen-anticorp şi rezultatul va fi unul pozitiv. Deoarece există erori de tehnică în 5% din cazuri, un test ELISA pozitiv întotdeauna necesită confirmat prin Western Blot.  Există şi rezultate fals pozitive la persoanele  care prezintă boli de colagen, hepatite cronice, malarie sau anumite fenotipuri HLA. Dacă rezultatul iese negativ, atunci pacientul este declarat seronegativ în absenţa simptomatologiei specifice şi a altor argumente pentru infecţie.

Testul Western Blot este un test de confirmare care evidenţiază prezenţa anticorpilor împotriva anumitor proteine specifice HIV şi se indică a fi efectuat atunci când există două determinări ELISA pozitive. O probă este considerată pozitivă atunci când sunt prezinți anticorpi împotriva a cel puţin două antigene virale.  Atunci când rezultatul este nedeterminat, se aşteaptă un interval de 3-6 luni şi se refac testele (atât ELISA cât şi Western Blot).

Replicarea virală poate fi demonstrată prin evidenţierea şi dozarea antigenului p24, detectarea unor secvenţe genomice prin tehnici de amplificare genică sau prin izolarea virusului. Determinarea antigenului p24 se efectuează prin metode de tip ELISA,  este o metodă ieftină şi nu necesită echipamente sau laborator special. Permite diagnosticul precoce şi este considerat un factor de prognostic nefavorabil, întrucât reflectă replicarea virală intensă.

Cum se tratează această infecţie ?

Tratamentul infecţiei vizează scăderea încărcăturii virale la valori cât mai reduse pe perioade îndelungate şi refacerea sistemului imunitar. Tratamentul specific vizează o schemă complexă (întrucât monoterapia a fost de mult timp abandonată) ce conţine combinaţii de agenţi antiretrovirali precum :

  • inhibitorii nucleozidici de revers transcriptază;
  • inhibitorii non-nucleozidici de revers transcriptază;
  • inhibitori de protează;
  • inhibitori de fuziune.

Aderenţa la tratament joacă un rol crucial în succesul terapeutic la acest tip de pacienţi şi de cele mai multe ori motivaţia este şi ea un element cheie. Prognosticul unui pacient compliant la tratament este de cele mai multe ori unul favorabil.

Adauga comentariu

Apasa aici pentru a adauga comentariu

Suntem pe social media

Like us!