Ficatul-anatomia ficatului

Generalități

Ficatul este cel mai voluminos organ, având un rol important în economia organismului. El intervine în procesul metabolic al glucidelor, proteinelor și lipidelor, în  detoxifierea organismului prin neutralizarea substanțelor toxice și eliminarea lor ulterioară. De asemenea,  sintetizează proteine plasmatice, precum și unii factori ai coagulării.

El are un rol important și în cadrul aparatului circulator. Spre deosebire de alte organe care primesc doar sânge arterial, ficatul primește și sângele adus de vena portă, acesta conținând principii nutritive aduse de la organele digestive abdominale. Datorită proceselor metabolice intense desfășurate în interiorul organului, la ieșirea din ficat, sângele atinge o temperatură de 40 de grade.

Produsul de secreție externă al organului, bila, intervine în emulsionarea grăsimilor, fiind depozitată în vezica biliară. Deși are funcții diverse, ficatul nu este împărțit în mai multe structuri, fiecare având o anumită specializare. În cadrul său, atât secreția bilei, cât și diversele activități metabolice se desfășoară la nivelul hepatocitului, celula constituentă.

Culoare. Consistență. Aspect. Lojă hepatică.

Culoarea ficatului este roșie-brună, iar intensitatea ei variază în funcție de cantitatea de sânge conținut. Privit sub lupă, putem observa că ficatul pare a fi format din granule, fiecare dintre ele reprezentând un lobul hepatic. În cazul unei steatoze hepatice (ficatul nu mai face față excesului de lipide și își modifică structura), periferia lobulului devine palidă, iar centrul își păstrează culoarea normală.

Consistența ficatului este cea mai dură, prin raportare la celelalte organe, astfel că la percuția lui, obținem un sunet mat. Din cauza acestei friabilități și a elasticității scăzute, ficatul se zdrobește ușor. În practica medicală, în urma unor traumatisme, se întâlnesc frecvente rupturi de ficat.

Aspectul este unul lucios și neted, exceptând zona diafragmatică neacoperită de peritoneu (area nuda), care este aspră, rugoasă.

Loja hepatică se găsește în etajul supramezocolic. Este  mărginită inferior de colonul și mezocolonul transvers, anterior, lateral și posterior de pereții omonimi ai abdomenului, superior de diafragmă, iar medial comunică cu loja gastrică.

Conformația exterioară

Ficatul are o față diafragmatică, una viscerală și o margine anterioară/inferioară. Posterior fețele se continuă fără limită, motiv pentru care nu s-a concretizat și o margine posterioară.

FAȚA DIAFRAGMATICĂ indică structurarea organului în 2 lobi, separați de ligamentul falciform. Acesta este situat medio-sagital, fapt ce determină o împărțire inegală, lobul drept fiind mai mare. Pe fața viscerală, cei doi lobi sunt separați de șanțul sagital stâng.

FAȚA VISCERALĂ prezintă 3 șanțuri, aranjate în forma literei H: 2 sagitale și unul transversal.

Șanțul sagital drept conține anterior fosa vezicii biliare, iar posterior șanțul venei cave inferioare.
Șanțul sagital stâng conține anterior ligamentul rotund al ficatului,  în fisura omonimă, iar posterior ligamentul venos al lui Arantius.
Șanțul transversal se numește  “hilul ficatului”, iar elementele ce îl străbat sunt dispuse astfel: vena portă-posterior, artera hepatică-anterior și la stânga, ductul hepatic-anterior și la dreapta.

Cele trei șanțuri împart fața viscerală a ficatului în trei zone:

-Zona marginală dreaptă- corespunde lobului drept și prezintă următoarele impresiuni:

a) impresiunea colică: anterior, determinată de flexura colică dreaptă;
b) impresiunea renală: posterior de cea colică, determinată de treimea superioară a rinichiului drept;
c) impresiunea duodenală: la dreapta fosei vezicii biliare, determinată de flexura duodenală;
d) impresiunea suprarenală: în zona posterioară a feței diafragmatice, vine în raport cu fața anterioară a glandei suprarenale;

-Zona marginală stângă- aparține lobului stâng, având următoarele impresiuni:

a) impresiunea gastrică- dată de fața anterioară a stomacului;
b) impresiunea esofagiană-  la stânga fisurii ligamentului venos;

-Zona mijlocie este împărțită de hilul hepatic în 2 lobi: lobul pătrat (anterior de hil) și lobul caudat (posterior de hil). Lobul caudat se extinde prin două formațiuni și anume, procesul papilar (stânga) și procesul caudat (dreapta).

MARGINEA INFERIOARĂ este subțire și se proiectează în epigastru. Prezintă incizura ligamentului rotund (de la acest nivel se va continua cu ligamentul falciform)  și incizura cistică, ocupată de fundul vezicii biliare.

Structura ficatului: învelișuri, parenchim.

Învelișurile ficatului

a)Peritoneul

Acesta învelește ficatul aproape în întregime, exceptând  zona posterioară, care vine în raport direct cu diafragmul (area nuda) și se formează între ligamentele coronare. Respectând  regula din cursurile de anatomie, peritoneul, după ce învelește un organ, se continuă pe cele vecine sau  pe pereții organismului, iar în această trecere, contribuie la formarea unor ligamente peritoneale.

LIGAMENTUL FALCIFORM= fâșie peritoneală  triunghiulară situată pe fața diafragmatică a ficatului unde delimitează cei doi lobi. Se întinde între diafragmă, față diafragmatică a ficatului și peretele anterior al abdomenului.

Marginea superioară este cuprinsă între area nuda și ombilic, inserându-se pe peretele abdominal anterior și fața inferioară a diafragmei. Marginea inferioară se găsește pe fața diafragmatică a ficatului, iar în marginea liberă se află ligamentul rotund al ficatului.

LIGAMENTUL CORONAR e un mijloc eficient de fixare al organului.  El adăpostește,  între cele două foițe, tracturile conjunctive care solidarizează ficatul la diafragm. Ligamentul este alcătuit din două foițe peritoneale, ce se vor continua cu peritoneul parietal. Astfel, foița superioară se reflectă pe diafragm, iar cea inferioară devine peritoneu parietal, sfârșind  pe peretele abdominal posterior. Vorbim despre un ligament scurt, ca întindere, continuat  lateral cu ligamentele triunghiulare.

Ligamentul triunghiular

LIGAMENTUL TRIUNGHIULAR este alcătuit tot din două foițe, ce reprezintă continuarea celor din coronare. Foițele componente (superioară, inferioară)  au o  față posterioară, inserată pe diafragm, una anterioară terminată pe ficat, o bază liberă și un vârf ce continuă ligamentul coronar.

OMENTUL MIC (epiploonul mic) se formează între ficat, diafragmă, esofag, curbura mică a stomacului și porțiunea superioară a duodenului, fiind format din ligament hepato-duodenal și hepato-gastric.

b)Tunica fibroasă este o membrană subțire ce învelește organul, dedesubtul peritoneului. La nivelul hilului ea formează, prin îngroșare, o plică hilară, de la nivelul căreia pleacă teci ce însoțesc ramificațiile arterei hepatice, ale venei porte, dar și canaliculele biliare în interiorul parenchimului. Aceste teci perivasculare formează “ capsula fibroasă perivasculară” /” Capsula Glisson”.  Ea se continuă până la nivelul spațiilor porte, constituind stroma conjunctivă a ficatului. Septurile acestei strome ajung chiar și la nivelul lobulilor, dar fără a îi îngrădi complet.

Parenchimul ficatului

Parenchimul este împărțit în lobuli.  Lobulul hepatic clasic are formă poligonală (hexagon, pentagon), fiind alcătuit din cordoane de hepatocite Remak, tributare unei vene centrale (venă centrolobulară).
Spațiul port Kiernan  (spațiu interlobular) se află la intersecția mai multor lobuli, având formă triunghiulară.
Printre celulele  ficatului se găsesc hepatocitele și celule nehepatocitare, neparenchimatoase, ele fiind: celule Kupffer, celule endoteliale, celule lipofage.
Hepatocitele au  formă cuboidală, fiind așezate sub formă de cordoane în rețeaua capilară. Fiecare hepatocit are doi poli, unul vascular, unde vine în contact cu capilarele sinusoide și unul biliar, unde își varsă produsul de secreție externă (bila).

Căi biliare intrahepatice

Căile biliare intrahepatice se succed astfel: canalicule biliare, intralobulare, perilobulare, bilifere, care vor drena în cele două ducte hepatice (drept și stâng).
Canaliculele biliare sau capilarele biliare nu au perete propriu, ele se formează  prin alăturarea celor două șanțuri ale fețelor hepatocitare vecine. Spre periferia lobulului, se anastomozează și dobândesc perete propriu, devenind canalicule intralobulare Hering.  Ele converg spre canaliculele perilobulare , ce se vor deschide în interlobularele din spațiul port. Canaliculele bilifere continuă interlobularele și drenează în ductele hepatice drept sau stâng.

Căile biliare extrahepatice

DUCTUL HEPATIC COMUN rezultă din confluența ductelor hepatice stâng și drept, aparținând ligamentului hepato-duodenal (intră în alcătuirea omentului mic). În partea dreaptă, i se alătură ductul cistic, formând împreună ductul coledoc.

Un obstacol pe ductul hepatic va împiedica scurgerea secreției în colecist,  care se va atrofia, notându-se și o retenție de bilă. În cazul unei retenții pe ductul coledoc, bila nu va mai ajunge în duoden, stagnează pe căile biliare,  producându-se o distensie marcată a colecistului, cunoscută drept „semnul lui Courvoisier-Terrier”.

DUCTUL COLEDOC / BILIAR continuă  hepaticul comun, limita dintre cele două fiind deschiderea canalului cistic. Rolul coledocului este acela de a transporta bila până la nivelul duodenului, având 3 segmente: retroduodenal, retropancreatic și intraparietal.
O compresie exercitată pe traiectul coledocului de organele vecine (adesea o tumoră a capului pancreasului),  determină mărirea vezicii biliare, dar și apariția icterului.
La nivelul peretelui abdominal anterior se proiectează zona retropancreatică a coledocului și capul pancreasului.  Aria este numită „zonă  pancreatico-coledociană” și se stabilește astfel: desenăm un unghi drept, cu deschidere spre dreapta și cu vârful la nivelul ombilicului. Trasăm bisectoarea, iar elementele anatomice vizate pot fi observate în jumătatea de unghi formată între bisectoare și linia verticală.

DUCTUL CISTIC reprezintă legătura dintre colecist și hepaticul comun, prin intermediul lui realizându-se depozitarea bilei în vezică, între mese, iar de acolo, prin coledoc va fi drenată înapoi în timpul alimentației. De obicei, la nivelul lui se opresc calculi veniți din vezică.
La primate,  conține în segmentul proximal o plică spirală, ce împiedică trecerea cateterului.

Vezicula biliară/Colecistul

VEZICA BILIARĂ / COLECISTUL este nimic altceva decât rezervorul atașat căilor de eliminare a bilei, ce o depozitează  între mese. Ea se găsește pe fața viscerală a ficatului, în fosa omonimă, fiind alcătuită din fund, corp și col.
Fundul determină incizura cistică de pe marginea anterioară a ficatului. El vine în contact cu peretele abdominal anterior, în situația în care depășește marginea ficatului, atunci când prezintă un grad  ridicat de umplere.
Corpul este porțiunea aderentă de pe fața viscerală a ficatului. Uneori este învelit în totalitate de peritoneu, ceea ce duce la formarea unei plici, “mezocist”.

*Noțiuni de anatomie aplicată

La o persoană sănătoasă, bila nu prezintă microbi, fiind aseptică.

Colecistita- inflamația vezicii biliare;
Angiocolita- inflamația căilor biliare ;
Litiaza biliară- apariția calculilor în vezică sau în căile biliare, determinând procese inflamatorii, din cauza micilor fisuri realizate de calculi pe pereții organului sau ai ductelor;
Colici hepatice- crize dureroase induse de migrarea calculilor din vezică pe traiectul căilor biliare;
Atât în vezică, cât și pe căile biliare se pot forma carcinoame.

Adauga comentariu

Apasa aici pentru a adauga comentariu

Suntem pe social media

Like us!