Faringele – noțiuni de anatomie, fiziologie, examinare clinică

      Faringele este un conduct musculo – membranos reprezentând o răspântie unde se încrucişează calea respiratorie cu cea digestivă. Are forma unei pâlnii incomplete, lipsindu-i peretele anterior. Este situat înaintea coloanei cervicale, înapoia foselor nazale, comunicând atât cu cavitatea bucală cât şi cu laringele. Datorită comunicării cu cavitatea bucală şi continuării cu esofagul, faringele este considerat un segment al tubului digestiv, participând în actul deglutiţiei. Dimensiunile faringelui sunt: lungimea este de 14 – 15 cm, iar diametrul transversal 4 – 5 cm la nivelul porţiunii nazale, 4 cm la nivelul porţiunii bucale diminuând treptat către extremitatea inferioară.

      Limite faringelui sunt:
  • limita superioară – este formată de baza craniului;
  • limita inferioară – este reprezentată de marginea cartilajului cricoid şi de vertebra C6.

Secțiune sagitală prin cavitatea bucală și faringe

      Faringele este o cavitate reală pe toată întinderea sa. Prezintă o conformaţie externă (exofaringele) şi o conformaţie internă (endofaringele).

      Din punct de vedere funcțional, faringele participă în actul deglutiţiei (deglutiţia cuprinzând totalitatea mişcărilor necesare ca bolul alimentar să treacă din cavitatea bucală în esofag), în respirație (pe lângă permiterea tranzitării aerului din fosele nazale în laringe, faringele contribuie şi la condiţionarea lui, prin încălzire, umidifiere şi purificare), în audiție (actul deglutiţiei asigură deschiderea orificiului rinofaringian al trompei lui Eustachio, contribuind la egalizarea presiunilor din căsuţa timpanului cu cea atmosferică), în fonație (faringele are rolul unei cavitãţi de rezonanţã pentru sunetul fundamental laringian, determinând, astfel, timbrul vocii, precum şi la emiterea vocii articulate, prin musculatura vãlului şi a cavitãţii bucale), în apărare (prin contracţia spastică, la pãtrunderea unui corp străin; prin lizozimul conţinut de mucusul secretat de mucoasa faringiană; prin formaţiunile limfoide de la nivelul cercului limfatic al lui Waldayer, cu rol în apărarea antimicrobiană şi imunologică).

I) Exofaringele

      Exofaringele prezintă o faţă posterioară, două feţe laterale şi două extremităţi, faţa anterioară a faringelui comunică de sus în jos cu fosele nazale, cavitatea bucală şi laringele.

a) Faţa posterioară

      Se întinde de la baza craniului până la extremitatea superioară a esofagului. Se continuă lateral cu cele două feţe laterale prin unghiuri rotunjite. Între faringe şi coloana cervicală se găseşte spaţiul retrovisceral al lui Henke. Acesta în porţiunea cefalică a faringelui poartă numele de spaţiul retrofaringian, reprezentând o subdiviziune a spaţiului perifaringian. Faringele vine în raport cu coloana cervicală, muşchii parevertebrali şi fascia prevertebrală prin intermediul spaţiului retrovisceral.

      Spaţiul retrofaringian reprezintă un spaţiu îngust, limitat în care se găseşte ţesut lax ce permite mobilitatea faringelui în deglutiţie. În grosimea lui, se găsesc ramuri ale arterei faringiene, vene faringiene ce se varsă în plexul venos perifaringian şi noduli limfatici retrofaringieni, toate aceste structuri găsindu-se între tunica musculară şi adventicea faringiană.

      Limitele spaţiului retrofaringian sunt:

  • anterior – este acoperit de tunica adventiceală (fascia periperifaringiană a lui Toma Ionescu);
  • posterior – fascia prevertebrală, muşchii prevertebrali şi coloana cervicală;
  • lateral – lamele sagitale ce se întind de la unghiurile faringelui la fascia prevertebrală;
  • superior – spaţiul retrofaringian se întinde până la faţa inferioară a apofizei bazilare a occipitalului;
  • inferior – se continuă cu porţiunea din spaţiul retrovisceral dinapoia faringelui cervical şi a esofagului până în mediastinul posterior.
b) Feţele laterale

      Acestea se întind de la unghiurile faringelui situate posterior până la limita lor anterioară. Feţele laterale privesc antero – lateral datorită înclinărilor înăutru şi înainte. Ele prezintă un segment cervical şi un segment cefalic.

  • Segmentul cervical vine în raport cu elemente vasculo – nervoase ale gâtului, acestea fiind reprezentate de arterele tiroidiană superioară, linguală şi facială, nervul hipoglos precum şi lobii glandei tiroide.
  • Segmentul cefalic al feţelor laterale vine în raport cu spaţiul mandibulovertebro-faringian, acesta fiind împărţit în două spaţii, unul glandular şi altul subglandular, împărţirea făcându-se datorită lamei profunde a fasciei paratiroidiene.

      Compartimentul glandular adăposteşte glanda parotidă, iar compartimentul subglandular denumit şi spaţiul parafaringian se află diafragma stiliană care divide acest spaţiu într-o lojă anterioară (prestiliană) şi una posterioară (retrostiliană). Diafragma stiliană este formată din muşchi şi ligamente (cu inserţie pe procesul stiloid) şi aponevroza stilo – faringiană sau aripioara faringelui a lui Toma Ionescu, aceasta având o formă triunghiulară, întinzându-se de la procesul stiloid, muşchiul stilofaringian până la peretele lateral al faringelui, iar în sus până la baza craniului.

      Muşchii şi ligamentele care participă la formarea diagramei stiloidiene constituie buchetul lui Riolan (muşchiul stilofaringian, stilohioidian, stiloglos, ligamentul stilohioidian, ligamentul stilomandibular). Loja prestiliană (loja pterigofaringiană a lui Toma Ionescu) conţine: muşchii pterigoidieni mediali şi laterali, ramuri din artera maxilară şi nervul mandibular. Loja retrostiliană (loja stilofaringiană a lui Toma Ionescu) conţine: artera carotidă, vena jugulară, nervul vag, nervul glosofaringian, nervul accesor, nervul hipoglos şi trunchiul simpaticului cervical.

      Feţele laterale ale faringelui prezintă două margini anterioare ce au raporturi directe cu marginile posterioare ale aripilor interne a apofizelor pterigoide, ligamentul pterigomaxilar, extremitatea posterioară a liniei milohioidiene, porţiunea laterală a bazei limbii, ligamentul tirohioidian, cornul mare al osului hioidian, şi partea laterală a cartilajului cricoid.

c) Extremitatea craniană

      Aceasta fixează faringele la baza craniului.

d) Extremitatea caudală (vârful faringelui)

      Reprezintă porţiunea cea mai îngustă a faringelui şi se continuă cu esofagul. Limita dintre faringe şi esofag corespunde unui plan ce trece prin marginea inferioară a cartilajului cricoid şi corpul vertebrei a VI-a cervicală.

II) Endofaringele

      Endofaringele se întinde de la baza craniului şi până în porţiunea inferioară unde se continuă cu esofagul. Aceasta este mai larg în porţiunea superioară formând bolta faringelui şi mai strâmt către esofag. Cavitatea endofaringelui este o cavitate reală, comunicând în jos cu esofagul, înainte cu fosele nazale prin coanele nazale, cu cavitatea bucală prin istmul buco – faringian şi cu laringele prin orificiul faringian al acestuia.

      Endofaringele prezintă trei porţiuni:

  • porţiunea nazală a faringelui sau rinofaringele, situată înapoia foselor nazale;
  • porţiunea orală a faringelui sau orofaringele, situat în continuarea cavităţii bucale;
  • porţiunea laringiană a faringelui sau hipofaringele, care comunică cu laringele.

A) Nazofaringele

Reprezintă porţiunea superioară a endofaringelui, fiind denumit şi rinofaringe sau epifaringe. Prezintă patru pereţi: unul superior sau bolta faringelui (Fornix pharyngs), unul posterior, doi laterali şi unul anterior prin care comunică cu fosele nazale.

1) Peretele superior

      Corespunde apofizei bazilare a occipitalului şi feţei inferioare a corpului sfenoidului. Acest perete se continuă cu tavanul foselor nazale de care este despărţit prin pliuri mucoase dispuse transversal (plicile salpingo – nazale) aşezate de o parte şi de alta a septului nazal. Pe peretele superior se găseşte tonsila faringiană – adenoidiană, suprafaţa acesteia este plisată, neregulată, prezentând trei şanţuri (unul median şi două laterale).    Tonsila faringiană este o formaţiune limfoidă situate median în partea posterioară a fornixului faringian.

      Pe suprafaţa sa există fosetele tonsilare în fundul cărora se deschid criptele tonsilare. Aceste cripte sunt inguste si profunde, al căror perete este bogat în ţesut limfoid. În porţiunea posteroinferioară a şanţului median se formează recesul median, în fundul căruia se deschide bursa faringiană ce corespunde fosetei naviculare de pe faţa inferioară a porţiunii bazilare a occipitalului. Hipertrofia tonsilei faringiene la copii poate duce la apariţia vegetaţiilor adenoide, cu obstrucţia orificiilor posterioare ale foselor nazale. Urmarea acestei obstrucţii poate duce la tulburări respiratorii cu implicaţii în dezvoltarea copiiilor.

2) Peretele posterior

      Se continuă în jos şi înainte peretele superior, neavând limite precise. Este delimitat lateral de recesurile faringiene sau fosetele lui Rosenmuller, superior corespunzând porţiunii bazilare a occipitalului, dinapoia tuberculului faringian.

3) Pereţii laterali

      Prezintă câte un orificiu faringian al tubei auditive prin care faringele comunică cu urechea medie. Prin această tubă se asigură ventilarea casei timpanului şi echilibrarea presiunii la nivelul timpanului. Tot pe aici se pot propaga infecţiile la nivelul urechii medii, numite în practica medicală – otite.

      Orificiul tubar se găseşte deasupra vălului palatin la aproximativ 1 cm şi înapoia cornetului nazal inferior, având o formă triunghiulară cu baza orientată inferior şi vârful – superior. Deasupra bazei se găseşte plica muşchiului ridicător al vălului palatin care formează o proeminenţă a feţei laterale a părţii nazale a faringelui, numită torusul levatorului.

      Orificiul faringian al tubei auditive este limitat posterior de plica salpingo – faringiană, aceasta fiind o prelungire mucoasă verticală, determinată de muşchiul salpingofaringian.

      Orificiul anterior al tubei auditive este limitat de plica salpingo – palatină. Torusul tubar este o proeminenţă situată posterior de orificiul faringian al tubei auditive şi este formată de mucoasa faringiană ridicată de cartilajul tubei auditive. Tuba auditivă se deschide la nivelul părţii nazale a faringelui prin torusul tubar. În jurul orificiului tubar, mucoasa este neregulată datorită prezenţei în grosimea ei a numeroşi foliculi ce alcătuiesc tonsila tubară a lui Gerlach. Inferior de torusul tubar și posterior de plica salpingofaringiană se găseşte o depresiune profundă, netedă sau areolară, infiltrată cu ţesut limfoid, ce poartă numele de reces faringian. În practica cateterismului tubar, recesul faringian trebuie evitat.

4) Peretele anterior

      Prin acesta se face comunicarea cu fosele nazale.

B) Orofaringele

      Acesta reprezintă porţiunea mijlocie sau bucală a endofaringelui, fiind delimitat superior de un plan orizontal ce trece prin marginea posterioară a bolţii palatine şi un plan orizontal inferior ce trece prin osul hioid. Anterior, orofaringele comunică cu cavitatea bucală prin intermediul istmului buco – faringian inferior.

      Peretele posterior al orofaringelui este vertical şi acoperit de mucoasă.

      Pereţii laterali sunt înguşti având aspectul a două şanţuri numite rigole. La nivelul peretelui lateral, orofaringele realizează raporturi cu arcurile palatine (arcul palatoglos şi arcul palatofaringian) şi tonsila palatină. Spre peretele lateral al orofaringelui distingem plicile faringo – epiglotice. Între partea posterioară a limbii şi orofaringe se găsesc plicile glosoepiglotice în numar de trei: plica gloso – epiglotica mediana şi  două plici gloso – epiglotice laterale. Aceste plici determină două depresiuni numite fosete sau valecule epiglotice.

      Pe pereţii lateral ai orofaringelui se află numeroase formaţiuni limfatice ce fac parte din inelul limfatic al lui Waldeyer. Inelul limfatic este constituit dintr-un lanţ de formaţiuni limfoide cu rol în apărarea organismului. Aceste formaţiuni limfoide sunt dispuse în jurul orificiului de intrare în faringe fiind în număr de șase foliculi, numiţi tonsile sau amigdale (amigdala faringiană a lui Luscka, 2 amigdale tubare a lui Gerlach, 2 amingdale palatine, amigdala linguala).

C) Hipofaringele

      Acesta reprezintă porţiunea inferioară a faringelui, fiind aşezat la nivelul vertebrelor IV – VI, între osul hioid şi marginea inferioară a cartilajului cricoid al laringelui.

      Peretele anterior este format de faţa posterioară a laringelui care formează la acest nivel, două şanţuri laringo – faringiene sau recesul piriform pe unde se scurg lichidele.

      Pereţii laterali sunt înguşti, fără importanţă anatomică.

      Peretele posterior se continuă cu peretele posterior al esofagului.

Structura faringelui

      Peretele faringelui este format din 4 tunici dispuse de la interior spre exterior în următorul fel:

  • tunica mucoasă;
  • tunica submucoasă;
  • tunica musculară;
  • adventicea.
a) Tunica mucoasă

      Căptuşeşte suprafaţa internă a faringelui, continuându-se cu mucoasa cavităţilor învecinate (bucală, nazală, laringeală şi a tubei auditive). Prezintă o culoare roşietică, fiind mai subţire la nivelul rinofaringelui şi mai groasă la nivelul orofaringelui şi hipofaringelui. Mucoasa conţine glandele faringelui, glande mixte în partea nazală şi mucoase în rest.

b) Tunica submucoasă

      Dublează mucoasa fiind mai fibroasă în porţiunea superioară unde formează fascia faringo – bazilară, realizând singură peretele faringelui la acest nivel. Este mai dezvoltată posterior şi lateral, prezentând septul sagital, iar lateral formează aripioarele faringelui sau fascia stilo – faringiană.

c) Tunica musculară

      Este formată din două categorii de muşchi: muşchi constrictori şi muşchi longitudinali (ridicători).

      Muşchii constrictori – sunt muşchi subţiri, fiind în număr de trei perechi suprapuşi şi înconjoară faringele formând împreună pe linia mediană a peretelui faringian, rafeul faringelui. Acești muşchii constrictori sunt descrişi ca fiind: muşchiul constrictor superior, muşchiul constrictor mijlociu şi muşchiul constrictor inferior.

  • Muşchiul constrictor superior – este format din 4 fascicule musculare ce poartă denumirea inserţiilor de origini: fasciculul pterigofaringian, îşi are originea pe lama mediala a procesului pterigoidian; fasciculul bucofaringian îşi are originea pe rafeul pterigomandibular; fasciculul milofaringean îşi are originea pe linia milohioidiană; fasciculul faringoglos îşi are originea pe rădăcina limbii.
  • Muşchiul constrictor mijlociu – prezintă 2 fascicule: fasciculul condrofaringian îşi are originea pe cornul mic al osului hioid; fasciculul ceratofaringian îşi are originea pe cornul mare al osului hioid.
  • Muşchiul constrictor inferior – prezintă 2 fascicule musculare: fasciculul ptirofaringian cu originea pe cartilajul tiroid; fasciculul cricofaringian cu originea pe cartilajul cricoid.

      Cei trei muşchi constrictori ai faringelui au o dispoziţie particulară, în semicilindru, acestea suprapunându-se în partea lor inferioară, având aspectul ţiglelor de pe acoperiş. Acţiunea acestor muşchi este de diminuare a diametrului antero – posterior şi transversal al faringelui.

      Muşchii longitudinali – sunt muşchi profunzi, pereche, în număr de doi pentru fiecare parte: muşchiul stilofaringian şi muşchiul faringopalatin.

  • Muşchiul stilofaringian – este un muşchi subţire, de formă triunghiulară. Prezintă mai multe fascicule: faringian, epiglotic, tiroidian, cricoidian. Acţiunea sa este de ridicător al faringelui şi laringelui.
  • Muşchiul faringopalatin – prezintă 3 fascicule: fasciculul palatin (principal), fasciculul pterigoidian şi fasciculul tubar. Acţiunea acestuia este de ridicător al faringelui şi laringelui, dar şi de îngustarea istmului bucofaringian.
d) Adventicea (fascia perifaringiană sau aponevroza perifaringiană a lui Toma Ionescu)

      Înveleşte la exterior tunica musculară a faringelui, fiind mai groasă şi rezistentă în porţiunea superioară unde fuzionează cu fascia faringo – bazilară, fiind mai laxă şi infiltrate cu ţesut grăsos în porţiunea inferioară.

Vascularizaţia faringelui

a) Arterele faringelui

      Acestea provin din artera faringiană ascendentă, aceasta fiind ramură a arterei carotide externe. Faringele mai primeşte mici ramuri din artera palatină ascendentă; ramura din artera faciala; artera palatină descendentă; ramura din artera maxilară; ramuri pterigo – palatine şi artera vidiană, ramuri din artera maxilară internă; ramuri dorsale ale limbii, din artera linguala.

b) Venele faringelui

      Acestea formează două plexuri venoase: plexul perifaringian sau superficial ce colectează venele faringiene şi se varsă în vena jugulară internă; plexul submucos sau profund ce se varsă în plexul pterigoidian, care la rândul său este colectat de vena jugulară internă prin trunchiuri colectoare laterale. Plexul profund se află între tunica musculară şi tunica mucoasă.

c) Limfaticele faringelui

      Acestea formează două reţele situate în submucoasă şi musculară, fiind drenate de următoarele noduri limfatice:

  • nodurile limfatice parotidiene profunde;
  • nodurile limfatice cervicale laterale profunde şi superioare;
  • nodurile limfatice submandibulare;
  • nodulul limfatic jugulodigastric;
  • nodurile limfatice retrofaringiene;
  • nodurile limfatice cervicale anterioare profunde.

Inervația faringelui

      Nervii faringelui realizează inervaţia senzitivă, motorie şi vegetativă a faringelui.

  • Inervaţia motorie – este asigurată de nervul glosofaringian (nervul cranian IX) pentru muşchii constrictori superiori şi stilofaringian; ceilalţi muşchi fiind inervaţi de nervul vag (nervul cranian X) şi nervul accesor (nervul cranian XI).
  • Inervaţia senzitivă – pentru bolta faringelui de nervul faringian al lui Bock (ramuri din nervul maxilar, ramură a trigemenului – nervul cranian V), în rest inervaţia senzitivă a mucoasei faringiene este asigurată de nervul glosofaringian ().
  • Inervaţia vegetativă – aceasta asigură secreţia glandelor faringiene şi vasomotricitatea faringelui. Este dată de simpaticul cervical (prin fibre parasimpatice provenite din nervul vag – nucleul dorsal al acestuia şi fibre ale trigemenului – nucleul salivator superior).

Rolul faringelui în procesul de deglutiție

Deglutiția este unul din fenomenele mecanice de la nivelul tubului digestiv. Deglutiția este un act complex, care succede masticației, pe parcursul căreia sunt puși în acțiune, într-o secvență predeterminată, un număr mare de mușchi striați de la nivelul cavității bucale, faringelui, esofagului (exceptie, muschiul esofagian distal – neted). Deglutitia este o functie “ancestrala”, la făt este declanșată la 12 săptămâni, iar respiratia la 24 săptămâni. Prin degluțitie are loc propulsia alimentelor din cavitatea bucală, prin faringe și esofag, în stomac. Etapele deglutiției sunt: timpul bucal (voluntar), faringian (involuntar), esofagian (involuntar).

      Timpul faringian al deglutiției constă în contracții musculare în amonte de bolul alimentar și inhibarea lor în aval, în concordanță cu fenomenele respiratorii. Faze ale acestui timp sunt:

  • trecerea prin faringele superior: contracție a limbii dinainte – înapoi care se mulează pe vălul palatin și faringele posterior; ridicarea vălului palatin și relaxarea pilierilor posteriori însoțită de lărgirea faringelui și obturarea foselor nazale;
  • trecerea prin faringele mijlociu: bolul alimentar este propulsat de unda de contracție determinată de constrictorul mijlociu al faringelui; diametrul antero – posterior al faringelui este crescut care va duce la deplasarea înainte și în sus a laringelui, traheei și esofagului; epiglota basculează în spate (poziție orizontală și oblică);
  • trecerea prin hipofaringe: relaxarea constrictorului inferior al faringelui va duce la creșterea diametrului hipofaringelui, epiglota este inchisă.

Metode de examinare a faringelui

1) Bucofaringoscopia

      Bucofaringoscopia este metoda cea mai des folosită în medicină. Pentru efectuarea ei este necesară o spatulă linguală. Aceasta se ţine cu mâna stângă la fel ca un toc sau creion şi se introduce în gura pacientului pe partea laterală a cavităţii bucale, pentru a nu acoperi în timpul examenului fasciculul luminos. Spatulă se apasă pe vârful sau pe treimea anterioară a limbii, în funcţie de porţiunea orofaringelui ce urmează a fi examinată, pentru a nu provoca reflexul de vomă. Se examinează mai întâi vestibulul oris, părţile interne ale obrajilor, gingiile, dinţii, bolta palatină şi vârful limbii, apoi cavitatea bucală şi vestibulul ei. Urmează mezofaringele, partea mijlocie a faringelui. Se apreciază aspectul şi starea funcţională a amigdalelor palatine, stâlpilor anteriori şi posteriori, vălului palatin şi a uvulei, pereţilor posteriori şi laterali. Pentru aprecierea stării funcţionale a palatului moale bolnavul este rugat să pronunţe vocala „A”: vălul palatin în normă trebuie să se ridice simetric din ambele părţi.

      Bucofaringoscopic se determină culoarea mucoasei, prezenţa sau lipsa membranelor, ulceraţiilor, edemului, infiltratului inflamatoriu etc. în normă mucoasa cavităţii bucale şi a mezofaringelui este de culoare roză, umedă, curată, netedă. Limba este umedă, curată, fără fisuri şi nesaburată.

2) Rinoscopia posterioară

      Aceasta asigură examinarea rinofaringelui. Este una din cele mai dificile metode de examinare din cadrul ORL-ului (otorinolaringologiei). Pentru efectuarea acesteia este necesară o spatulă linguală şi o oglindă mică de rinoscopie posterioară. Tehnica executării: medicul ţine spatula linguală în mâna stângă şi apasă cu ea pe treimea anterioară a limbii, iar cu mâna dreaptă ţine oglinda de mâner şi o introduce după vălul palatin cu oglinda în sus. Prin această metodă se examinează: vegetaţiile adenoide, tumorile, coanele, vomerul, amigdalele tubare, cozile cornetelor nazale.

3) Laringoscopia indirectă

      Laringoscopia indirectă permite vizualizarea epiglotei, plicelor vocale, care în normă sunt de culoare albă ş.a. Tehnica executării: pacientul este așezat în șezut, medicul aflându-se în fața lui și purtând o lampa de iluminare pe frunte. Pacientul deschide gura, iar medicul îi trage limba în față. Apoi introduce o oglinda mică în fundul gurii și privește baza limbii, faringele, epiglota, corzile vocale si primele inele ale traheei.

4) Fibroscopia

      Fibroscopia reprezintă procedura medicală cu rol în diagnosticare, utilizată frecvent în cabinetul ORL pentru vizualizarea foselor nazale, rinofaringelui, faringelui și laringelui. Fibroscopul este un tub flexibil, ce conține un sistem de ghidaj conectat printr-o fibră optică la o sursă de lumină rece și o cameră video de înaltă rezoluție, iar imaginile mărite sunt redate în timp real pe monitor și înregistrate în același timp, facilitând astfel examinarea corectă. Fibroscopia nazo-faringo-laringiană cu tub flexibil este o manevră nedureroasă, durează puțin și nu necesită o pregătire anterioară a pacientului. În mod excepțional, când situația o impune (copil agitat sau pacienți cu afecțiuni grave) această investigație poate fi efectuată și sub analgosedare. În aceste cazuri, se recomandă ca pacientul să nu consume alimente sau lichide cu câteva ore înainte.

      Tehnica executării: inițial, se explică pacientului cum va decurge aceasta investigație, iar, după acordul acestuia, se efectuează procedura prin introducerea fibroscopului în fiecare fosă nazală, avansând către rinofaringe. Ulterior, se coboară vertical în orofaringe și hipofaringe, cu vizualizarea laringelui. Pe tot parcursul examinării, pacientul respiră liniștit, doar pe nas (împiedicând astfel ascensionarea vălului palatin), pentru vizualizarea structurilor anatomice în timpul respirației, iar, pentru vizualizarea mobilității corzilor vocale în fonație, la un moment dat, se cere pacientului să spună literele „E” sau „I”. Uneori, în funcție de particularitățile anatomice ale pacienților, pot fi necesare utilizarea de decongestionante nazale sau aplicarea unui spray cu anestezic local (la pacienții reflexogeni).

5) Inspecţia digitală (tuşeul) a rinofaringelui

      Se efectuează în imposibilitatea efectuării rinoscopiei posterioare. Tehnica executării: medicul apropie capul bolnavului la pieptul său şi îl cuprinde cu braţul stâng în aşa fel ca indexul sau policele mâinii stângi să-i dea posibilitate să introducă obrazul între cele două arcade dentare pentru a evita muşcarea la introducerea indexului mâinii drepte în dosul palatului moale pentru a examina rinofaringele (bolta).

Adauga comentariu

Apasa aici pentru a adauga comentariu

Suntem pe social media

Like us!