Entamoeba histolytica – generalităţi şi patologie

Generalităţi şi morfologie

Entamoeba  histolytica (denumit şi Entamoeba disenteriae) este o amibă parazitar ă cu un important caracter patogen. Deşi Entamoeba histolytica are dimensiuni mici, nu este deloc de ignorat. Face parte din clasa Rizopoda,  încrengătura Protozoa.  Este un organism unicelular. Există două forme ale Entamoeba histolytica:  forma vegetativă (trofozoitul) şi forma chistică (chistul). Forma vegetativă nu are membrană celulară, ci numai nucleu şi citoplasmă. Aceasta este organizată în două zone: endoplasma situată spre interior (prezintă granulaţii) şi ectoplasma spre exterior. Ectoplasma emite prelungiri numite pseudopode, care facilitează deplasarea parazitului. Forma chistică este rotundă, are 4 nuclei, are membrană cu contur dublu. Se elimină în mediul extern odată cu fecalele, deci reprezintă forma de rezistenţă a parazitului.

Habitat

Parazitul trăieşte de obicei la nivelul intestinului gros. Entamoeba histolytica prezintă o serie de receptori cu rol de aderenţă faţă de celulele intestinului gros. Mai exact,  receptorul pentru galactoză este atras de celulele epiteliului colonului, celule bogate în resturi de galactoză. Parazitul mai trăieşte uneori şi în plămâni sau creier.

Ciclul biologic

Orice organism viu are un ciclu de viaţă pe care-l respectă şi după care îşi desfăşoara activitatea. Chiştii eliminaţi în mediul extern prin fecale rezistă circa 4-6 zile pe sol, iar în materiile fecale umede pot rezista chiar şi 3 săptămâni. Chiştii ajung accidental pe legume, fructe, alimente, ajungând în tubul digestiv al unei persoane prin intermediul mâinilor murdare. Nespălarea mâinilor după utilizarea toaletei reprezintă o cale majoră de contaminare. Uneori pot fi vehiculaţi şi de insecte-vector, cum ar fi musca ori gândacul . Ajuns în stomac, membrana chistică este distrusă de sucurile gastrice, rezultând amibele cu 4 nuclei. În fiecare amibă va avea loc diviziunea fiecărui nucleu, rezultând amibe cu 8 nuclei. Acestea se vor rupe în 8 amibe cu un singur nucleu. Ele vor trece în intestinul gros, unde ciclul va reîncepe.

Boala la om

90% din infecţii sunt asimptomatice, iar 10% din cazuri sunt simptomatice,  afectând sănătatea intestinală şi extraintestinală.

Principala manifestare clinică este amibioza intestinală. După cum îi spune şi numele, amibele sunt localizate la nivel intestinal. Bolnavii prezintă de obicei simptome ca durerea abdominală şi diareea. Amibele tind să iasă din intestinul gros, aşa că încep să „sape” în epiteliu. Acest lucru duce la ulceraţii, dureri abdominale puternice şi scaune cu sânge. Fără tratament, se poate instala rapid peritonita sau ocluzia intestinală. Odată ajunse în vasele mezenterice, amibele sunt purtate de torentul circulator în întreg organismul. Astfel, ajung în diverse organe şi pot provoca abcese amibiene. Aceasta este amibioza extraintestinală.

Cele mai frecvente localizări (în cazul amibiozei extraintestinale) sunt la nivel hepatic,  cerebral şi pulmonar. Abcesul hepatic este cea mai frecventă formă de amibioză extraintestinală.  Trofozoiţii de Entamoeba histolytica ajung  prin vena portă la ficat, unde atacă cel mai frecvent lobul drept şi predominant bărbaţii. Se manifestă iniţial prin dureri de cap, febră moderată, hepatomegalie, dureri surde care iradiază în umărul drept, iar în cazurile grave se ajunge la febră înaltă (40 grade Celsius), icter, scădere în greutate. Uneori abcesul se poate deschide în  cavitatea pleurală (şi de aici ajunge la plămâni, cauzând abcesul pulmonar secundar) sau în cavitatea peritoneală, apărând imediat septicemia şi decesul, în cazul în care nu se intervine corespunzător.

Diagnostic

Diagnosticul se face prin examenul coproparazitologic al materiilor fecale, care urmăreşte evidenţierea chiştilor în fecale. Altă metodă este examenul de biopsie, în cadrul căruia robele se prelevează din colon. Teste imunologice (ELISA) sunt şi ele utile, indicând prezenţa unor anticorpi specifici. Această ultimă metodă este utilă doar în amibioza extraintestinală, când parazitul ajunge în sânge. Organismul îl recunoaşte ca pe un nonself, un antigen şi prin urmare produce anticorpi specifici.

Tratamentul infecției cu Entamoeba histolytica

Tratamentul are ca scop, bineînţeles, distrugerea parazitului şi dispariţia manifestărilor clinice. Depinde de localizarea amibelor: în cazul amibiozei intestinale este recomandat un tratament de contact (Iodoquinol),  iar pentru tratarea amibiozei extraintestinale cel mai folosit medicament este Metronidazolul.

Transmitere

Parazitul se transmite prin ingerarea de chişti tetranucleaţi. Există o cale directă, pe cale fecal-orală, prin consumul unor fructe şi legume nespălate şi indirectă, prin intermediul apei contaminate.  Muştele şi gândacii pot transmite chiştii de pe fecale pe alimente. Boala este frecventă în zonele cu climat cald (sudul Asiei, Africa, America Centrală şi de Sud).

Măsuri profilactice

Printre măsurile de profilaxie se numără tratarea bolnavilor şi a purtătorilor sănătoşi. Este utilă şi fierberea apei de băut în ţările lumii a treia. Igiena riguroasă este, totuşi, cea mai importantă.

Adauga comentariu

Apasa aici pentru a adauga comentariu

Suntem pe social media

Like us!