Căutare

Toate procedurile

Schimba ora Programări

Inchide

Programează Consultație

Atenție! Data și ora exactă a programării va fii stabilită telefonic, apoi vă va fi comunicată verbal dar si pe e-mail.

Programează serviciu medical

Cerere o ofertă medicală

Cerere serviciu medical

Analiza detaliată

Analiza detaliată

Răspuns

Răspuns

duminică, ianuarie 29, 2023

Emisferele cerebrale - anatomie si fiziologie

Buican
Buican

13 Jun 2021

eye-glyph Vizualizări: 6964

Distribuie Articolul

Prima veziculă cerebralã creşte mult în volum, formându-se astfel cele două emisfere cerebrale. Emisferele cerebrale (hemispherium cerebri) au o greutate medie de 1300 de grame, o lungime de 16 cm şi o lăţime de 14 cm. Comparativ la balenă ele cântăresc 3 kilograme, la elefant 4,3 kilograme, iar la câine 200 de grame. Emisferele sunt separate între ele prin scizura interemisferică şi de trunchiul cerebral prin fanta lui Bichat. Emisferele ocupă cea mai mare parte a a cavităţii neurocraniene fiind unite prin formaţiuni comisurale. La nivelul emisferelor se găsesc centrii de integrare a funcţiilor motorii, senzitive, asociative şi psihice. Sunt formate din substanţă cenuşie care la suprafaţă formează scoarţa
cerebrală şi în profunzime nucleii bazali şi din substanţa albă ce se interpune între scoarţa cerebrală şi nucleii bazali constituind centrul oval sau formează formaţiunile comisurale ce conectează între ele cele două emisfere.

                            


RAPORTURI
Emisferele cerebrale sunt situate în etajul anterior şi mijlociu al bazei craniului şi pe cortul cerebelului, care le separă de fosa posterioară. Sunt învelite de meningele cerebral. Faţa superioară, convexă a emisferelor vine în raport cu bolta craniană. Cele două emisfere cerebrale sunt separate printr-un şanţ profund cu orientare sagitală, scizura interemisferică (fissura longitudinalis cerebri), în care se angajează coasa creierului (falx cerebri), cel mai mare sept meningeal. Coasa creierului se întinde de la crista galli până la protuberanţa occipitală internă. Are o margine superioară concavă în jos, în care se găseşte sinusul sagital superior precum şi o margine inferioară de asemenea concavă în jos, care ajunge până la corpul calos şi care conţine sinusul sagital inferior. Extremitatea anterioară şi posterioară a fisurii interemisferice coboară până pe faţa bazală în timp ce porţiunea sa intermediară este întreruptă de corpul calos. Mezencefalul trecând prin gaura ovală a lui Pacchioni stabileşte continuitatea emisferelor cu blocul pontobulbocerebelos din fosa posterioară. Prin fisura interemisferică se pot observa extremitatea anterioară a corpului calos, faţa superioară a corpului calos şi extremitatea sa posterioară. Pe faţa bazală între extremităţile fisurii interemisferice se interpun formaţiunile planşeului diencefalic şi extremitatea anterosuperioară a mezencefalului.

CONFIGURAŢIE EXTERNĂ
Emisferele cerebrale au formă ovoidă, prismatic triunghiulară şi prezintă trei feţe: o faţă internă plană, o faţă externă convexă şi o faţă inferioară concavă. Emisferele prezintă de asemenea 3 margini şi 3 extremităţi sau poli. Marginile sunt medială, laterală (sau inferioară) şi superioară. Extremităţile sau polii sunt reprezentaţi de un pol frontal anterior, mai
bont, unul occipital posterior mai ascuţit şi unul temporal. Emisferele cerbrale sunt separate între ele prin scizura interemisferică şi de trunchiul cerebral prin fanta lui Bichat. Suprafaţa emisferelor este brăzdată de o serie de depresiuni profunde, denumite scizuri sau şanţuri (sulci cerebri), care delimitează lobii, şi de depresiuni mai puţin profunde, care
delimitează circumvoluţiile (gyri cerebri, girusurile). Lobii şi girusurile pot fi unite prin diferite pliuri de pasaj. Scizura lui Sylvius (sulcus lateralis, şanţul lateral) pleacă de pe faţa inferioară a emisferelor, înconjoară marginea inferioară a feţei externe, îndreptându-se oblic în sus şi înapoi pe faţa externă. Se termină pe faţa externă fie printr-o scurtă bifurcaţie, fie printr-un segment recurbat în sus. Segmentul situat pe faţa inferioară este profund şi prezintă în profunzime un pliu de
trecere între lobul frontal şi cel temporal, pliul falciform. Segmentul de pe faţa laterală este de asemenea profund şi conţine în profunzimea sa lobul insulei. Scizura lui Rolando (sulcus centralis, şanţul central) pleacă de pe faţa
internă, imediat deasupra scizurii calosomarginale, depăşeste marginea superioară a emisferelor, coboară oblic în jos şi înainte pe faţa externă şi se termină puţin deasupra scizurii lui Sylvius. Pe faţa externă descrie o curbură convexă anterior, o curbură convexă posterior, şi o a treia curbură, care este convexă anterior. Aceste trei curburi corespund girusurilor frontal 1 (F1), frontal 2 (F2) şi frontal 3 (F3). Scizura parietooccipitală (sulcus parietooccipitalis) pleacă de pe marginea superioară la 5 cm anterior de polul posterior şi se întinde în jos şi înainte atât pe faţa externă cât şi pe cea internă a celor două emisfere. Scizura calosomarginală sau subfrontală este situată doar pe faţa internă a emisferelor. Ea pleacă de sub genuchiul corpului calos şi merge la distanţă egală de acesta şi de marginea superioară a emisferelor, pentru ca
puţin anterior de extremitatea posterioară a corpului calos să îşi schimbe direcţia în sus, terminându-se pe marginea superioară a emisferelor cerebrale. La punctul în care scizura calosomarginală îşi schimbă direcţia, aceasta este
continuată de şanţul subparietal. Scizura calcarină se întinde orizontal de la polul occipital spre extremitatea posterioară a circumvoluţiei corpului calos, unde se uneşte cu scizura parietooccipitală. Datorită profunzimii sale scizura calcarină realizează o proeminenţă în cavitatea cornului posterior al ventriculului lateral numită calcar avis.

LOBUL FRONTAL (lobus frontalis) este situat anterior de scizura lui Rolando. Este limitat posterior de şanţul lui Rolando, în jos de şanţul lui Sylvius şi înăuntru de şanţul calosomarginal. Deşi relativ bine delimitat prezintă pliuri de trecere care-l unesc de lobul parietal şi de lobul temporal. Lobul frontal reprezintă 40% din greutatea creierului, având trei feţe şi trei şanţuri. Şanţul prerolandic este paralel cu scizura lui Rolando, pe lângă acesta existând şi alte două şanţuri paralele între ele, şanţul orbitar intern (şanţul olfactiv) şi şanţul orbitar extern. Datorită acestor trei şanţuri lobul frontal va prezenta patru girusuri. Girusul frontal ascendent (gyrus precentralis, precentral, prerolandic) este situat între şanţul prerolandic şi scizura lui Rolando, acesta continuânduse pe faţa internă între scizura lui Rolando şi scizura calosomarginală. Girusul frontal ascendent de pe faţa medială corespunde lobului paracentral în porţiunea sa anterioară.

Girusul frontal 1 (F1, gyrus frontalis superior) este situat de-a lungul marginii superioare pe faţa externă şi internă, şi se continuă printr-un segment inferior (orbitar) cuprins între scizura interemisferică şi şanţul orbitar intern. Acesta este limitat în afară de şanţul orbitar intern (S1) şi înauntru de scizura calosomarginală.
Girusul frontal 2 (F2, gyrus frontalis medius) se găseşte pe faţa externă între şanţurile S1 şi S2, iar inferior între şanţul orbitar intern şi şanţul orbitar extern, în porţiunea inferioară acesta fiind străbătut de un şanţ în formă de H.
Girusul frontal 3 (F3, gyrus frontalis inferior) este situat sub şi în afara girusului frontal 2, între şanţul S2 de pe faţa externă şi şanţul orbitar extern de pe faţa inferioară a emisferului cerebral. Pe faţa externă el este împărţit de două prelungiri ale scizurii lui Sylvius, una orizontală şi alta verticală în 3 porţiuni: o porţiune anterioară, (pars orbitalis) o porţiune mujlocie (pars triangularis) şi o porţiune posterioară (pars opercularis). În această porţiune posterioară a circumvoluţiei frontale 3 Broca a localizat centrul vorbirii.


LOBUL PARIETAL (lobus parietalis) este situat în centrul emisferelor cerebrale între lobii frontal, temporal şi occipital. Se
găseşte pe feţele laterală şi medială a emisferelor. Lobul parietal este limitat anterior de scizura lui Rolando, în jos de scizura lui Sylvius, iar posterior de şanţul parietooccipital. La nivelul acestui lob se întâlneşte un şanţ intraparietal în formă de T culcat, având o porţiune verticală numită şanţ postcentral (postrolandic) şi o porţiune orizontală desprinsă din mijlocul şanţului postcentral. Şanţul în formă de T delimitează 3 circumvoluţii sau girusuri.
Girusul parietal ascendent (gyrus postcentralis, postcentral, postrolandic) se găseşte între scizura lui Rolando şi şanţul postcentral, şi este unit cu girusul frontal ascendent la nivelul extremităţii inferioare printr-un pliu de pasaj reprezentat de operculul rolandic, iar în porţiunea superioară printr-un pliu superior, lobulul paracentral.
Girusul parietal 1 (P1) este situat pe faţa externă a emisferului, posterior de girusul parietal ascendent şi deasupra porţiunii orizontale a şanţului intraparietal, iar pe faţa internă constituie lobulul patrulater mărginit posterior de şanţul parietooccipital, în jos de şanţul subparietal, şi anterior de scizura calosomarginală.
Girusul parietal 2 (P2) se găseşte pe faţa externă sub circumvoluţia parietală 1 şi posterior de girusul parietal ascendent. Acesta este limitat de şanţul intraparietal şi scizura lui Sylvius, la nivelul său găsindu-se pliul lui Jensen, care îl împarte în două porţiuni.
Funcţiile lobului parietal sunt complexe, ele fiind în legătură atât cu sensibilitatea cât şi cu praxia (coordonare normală a mişcărilor în vederea executării unor acte motorii adecvate) şi gnozia (recunoaşterea obiectelor cu ajutorul organelor de simţ).

LOBUL OCCIPITAL (lobus occipitalis) este situat în porţiunea posterioară a emisferelor cerebrale, având trei feţe şi cinci şanţuri, care delimitează şase girusuri. Şanţurile sunt reprezentate de şanţurile S1, şi S2 pe faţa externă, S3 şi S4 pe faţa inferioară, şi şanţul S5 pe faţa internă a emisferelor cerebrale. După Hecaen reprezintă o zecime din volumul total al
creierului.

Girusul occipital 1 (O1) are ca limite şanţul S1 şi marginea superioară a emisferelor, şi se continuă anterior cu girusul parietal 1. (P1)
Girusul occipital 2 (O2) este situat între şanţurile S1 şi S2, continuându-se spre anterior cu girusurile parietal 2 (P2) şi temporal 1 (T1).
Girusul occipital 3 (O3) se găseşte între şanţul S2 şi şanţul S3, şi se continuă anterior cu girusul temporal 2 (T2) şi temporal 3 (T3).
Girusul occipital 4 (O4) este situat pe faţa inferioară a emisferelor şi se continuă anterior cu girusul temporal 4 (T4), cu care formează primul girus temporooccipital, numit şi lobul fuziform.
Girusul occipital 5 (O5) se continuă anterior cu girusul temporal 5 (T5), cu care formează a doua circumvoluţie temporooccipitală.
Girusul occipital 6 (O6) are formă de triunghi cu baza orientată posterior, astfel acesta mai poartă şi denumirea de cuneus. Girusul occipital 6 se găseşte pe faţa internă a emisferelor, şi este limitat anterior de şanţul parietooccipital, iar în jos de scizura calcarină.

LOBUL TEMPORAL (lobus temporalis) este situat inferior de lobul frontal şi de lobul parietal şi anterior de lobul occipital. Ocupă etajul mijlociu al bazei craniului, având ca limite pe faţa externă scizura lui Sylvius, care delimitează net lobul, iar posterior şanţul parietooccipital, care delimitează lobul relativ. La nivelul lobului temporal avem cinci şanţuri reprezentate de şanţurile S1 şi S2 pe faţa externă, şanţurile S3 şi S4 pe faţa inferioară, şi şanţul S5 pe faţa internă, numit şi şanţul hipocampului. Aşadar la nivelul lobului temporal vom avea şase girusuri.

Girusul temporal 1 (T1) este situat între scizura lui Sylvius şi şanţul S1. Acesta se continuă posterior cu girusul parietal 2 (P2).
Girusul temporal 2 (T2) are ca limite şanţurile S1 şi S2.
Girusul temporal 3 (T3) se găseşte între şanţurile S2 şi S3, şi este dispus de-a lungul marginii inferioare pentru a trece apoi pe faţa inferioară. Se continuă posterior cu girusul occipital 3 (O3).
Girusul temporal 4 (T4) se continuă în porţiunea sa posterioară cu girusul occipital 4, cu care formează lobul fuziform, şi are ca limite şanţurile S3 şi S4.
Girusul temporal 5 (T5) mai poartă denumirea de girus al hipocampului şi este situat între şanţul S4 şi şanţul hipocampului (S5). Girusul se continuă posterior cu girusul occipital 5 (O5), formând al doilea girus temporooccipital, iar în porţiunea anterioară se recurbează constituind uncusul hipocampului.
Girusul temporal 6 (T6) se găseşte pe faţa internă.


LOBUL INSULEI (lobus insularis) este situat în profunzimea scizurii lui Sylvius având forma unei piramide triunghiulare. Poate fi vizualizat doar prin îndepărtarea buzelor scizurii. Un şanţ oblic în sus şi înapoi îl împarte într-un lob insular anterior şi unul posterior. Lobul insulei este unit cu lobii frontal şi temporal prin plica falciformă a lui Broca.


SISTEMUL LIMBIC
Sub acest termen sunt grupate formaţiunile cu structură corticală simplă (arhi şi paleocortex). Sistemul limbic este format din două componente:

1. una cu zone cu structură paleocorticală reprezentate de marea circumvoluţie limbică a lui Broca şi de lobul olfactiv. Această componentă mai este cunoscută şi sub numele de rinencefal. La rândul său lobul olfactiv este format dintr-un lob anterior (ce cuprinde bulbul olfactiv, tractul olfactiv, trigonul olfactiv, striile olfactive şi substanţa perforată anterioară) şi unul posterior ( format din zonele olfactive şi nucleul amigdalian).

2. o a doua cu zone cu structură arhicorticală ce formează circumvoluţia
intralimbică.
Sistemul limbic primeşte informaţii olfactive, dar este un complex corticosubcortical mai extins structural şi funcţional, fiind preponderent implicat în funcţiile comportamentale, emoţionale, gnozice, motivaţionale, vegetative, endocrine şi chiar motorii.


CONFIGURAŢIE INTERNĂ
Emisferele cerebrale sunt constituite din substanţă cenuşie şi substanţă albă.
SUBSTANŢA CENUŞIE se găseşte la periferie unde formează scoarţa cerebrală (cortexul cerebral), şi în profunzime unde formează nucleii centrali.
SCOARŢA CEREBRALĂ (cortex cerebri) are o suprafaţă medie de 22.000 cm pătraţi şi este formată din alocortex (alo=variat, diferit) şi izocortex (izo=asemănător). Alocortexul este la rândul său format din arhicortex şi paleocortex, ambele fiind constituite din trei straturi de celule. La nivelul arhicortexului întâlnim un strat superficial molecular, un strat granular, receptor şi un strat piramidal, polimorf. Corespunde circumvoluţiei intralimbice.

Arhicortexul are rol în determinarea comportamentului emotiv, agresiv sau depresiv al individului şi în elaborarea expresiilor emoţionale. Datorită conexiunilor sale cu hipotalamusul participă la realizarea reacţiilor vegetative de plăcere sau de repulsie. Se pare că el ar juca un rol important şi în memoria recentă, prin stocarea faptelor recente.
Paleocortexul corespunde circumvoluţiei limbice fiind alcătuit din 3 straturi: un strat superficial molecular, un strat piramidal şi granular şi un strat polimorf. Paleocortexul include un lob olfactiv anterior şi unul posterior. Paleocortexul reprezintă adevăratul creier olfactiv la nivelul căruia sunt situaţi centrii senzoriali, integrativi şi asociativi olfactivi.
Nucleul amigdalian este un centru olfactiv primar, îndeplinind funcţii importante în comportamentul emoţional, în coordonarea reacţiilor motorii de apărare, în dirijarea activităţii vegetative precum şi în coordonarea funcţiilor şi manifestărilor sexuale.
Izocortexul corespunde neocortexului şi prezintă şase straturi de celule:
1. zona moleculară (plexiformă) cu celule puţine, plexuri dendritice şi axoni de asociaţie;
2. stratul granular extern, dens cu celule polimorfe;
3. stratul celulelor piramidale externe, cu celule mici piramidale;
4. stratul granular intern, mai îngust decât celelalte straturi;
5. stratul celulelor piramidale interne (celule piramidale mari Betz);
6. stratul celulelor fuziforme.
Stratul 1 prezintă conexiuni de suprafaţă şi de apropiere. Straturile 2 şi 4 sunt straturi aferente, de recepţie. Straturile 3 şi 5 sunt straturi efectorii, în timp ce stratul 6 reprezintă un strat al relaţiilor interemisferice.
Neocortexul reprezintă punctul de întâlnire a tuturor căilor senzitive şi senzoriale, de plecare a căilor motorii voluntare şi mare parte din cele semivoluntare, a căilor asociative cele mai importante. Ca urmare a conexiunilor cu toate etajele nevraxului la nivelul neocortexului se organizează centrii de proiecţie, receptori şi efectori, precum şi centrii asociativi cu activitate conştientă, psihică, cu trăsături proprii personalităţii.


ARIILE CORTICALE reprezintă porţiuni de la nivelul emisferelor cerebrale care nu au o delimitare concretă. Sunt determinate pa baza funcţiei pe care o anumită parte din creier o are. Brodman descrie 52 de arii, numerotarea ariilor neavând nici o semnificaţie, deoarece au fost numerotate în ordinea cercetării şi descrierii lor.

ARIILE CORTICALE MOTORII (CENTRII EFECTORI)  sunt reprezentate de arii ale motricităţii voluntare, arii ale motricităţii
automate şi arii supresive.

Ariile motricităţii voluntare sunt aria 4 Brodman, aria 8 Brodman şi aria 19 Brodman.
Aria 4 Brodman este situată pe faţa externă a girusului frontal ascendent de-a lungul buzei anterioare a scizurii lui Rolando, iar pe faţa internă în porţiunea anterioară a lobului paracentral. Aici există o somatotopie precisă de sus în jos în care apar laringele, faringele, muşchii masticatori, limba, faţa, gâtul, mâna, antebraţul, braţul, toracele şi abdomenul, gambele, picioarele. Centrii muşchilor gambei şi piciorului trec pe faţa internă a lobului frontal unde ocupă porţiunea anterioară a lobulului paracentral. Grafic se realizează homunculusul motor. Întinderea suprafeţei corticale de reprezentare
a unui muşchi depinde de bogăţia inervaţiei sale precum şi de fineţea mişcărilor pe care trebuie să le execute şi nicidecum de volumul muşchiului respectiv. Din aria 4 axonii celulelor piramidale trec în structura fasciculului piramidal. Datorită încrucişării fasciculelor piramidale acţiunea ariei 4 se exercită asupra jumătăţii opuse a corpului.
Aria 8 Brodman se găseşte la nivelul girusului frontal 2 şi are rol în motricitatea oculocefalogiră voluntară (mişcarea ochilor şi mişcările conjugate ale ochilor şi capului).
Aria 19 Brodman este situată la nivelul pliului curb. Reprezintă un centru cortical oculocefalogir şi reflex la incitaţiile vizuale.
Din ariile motricităţii automate fac parte ariile corticostriate, ariile corticoneocerebeloase şi ariile supresive.
Ariile corticostriate sunt în număr de două, şi anume ariile 4 şi 6 Brodman.
Aria 4 Brodman are şi rol extrapiramidal.
Aria 6 Brodman este situată în porţiunea posterioară a girusului frontal 1 şi a girusului frontal 2, şi în porţiunea anterioară a girusului frontal ascendent. Are rol în coordonarea mişcărilor automate şi voluntare, care contribuie la realizarea gesturilor complexe.
Ariile neocerebeloase sunt reprezentate de ariile 1, 2, 3, 5, 6a, 6b şi 22 de la nivelul cărora pleacă fasciculele fronto, temporo şi parietopontine.
Ariile supresive inhibă motricitatea voluntară. Din aceste arii fac parte ariile 2, 4s, 8, 19 şi 24.

ARIILE CORTICALE SENZITIVE  se împart în arii ale sensibilităţii generale şi arii senzoriale. Din ariile sensibilităţii generale fac parte: ariile 1, 2, 3 şi 5 Brodman.

Ariile 1 si 2 sunt situate în porţiunea posterioară a girusului parietal ascendent şi sunt arii somatopsihice. Sunt responsabile de discriminarea cantitativă şi calitativă a senzaţiilor.
Aria 3 se găseşte la nivelul girusului parietal ascendent şi formează homunculusul senzitiv. De jos în sus sunt reprezentate capul, membrele superioare, trunchiul, membrele inferioare.
Aria 5 Brodman se găseşte în porţiunea anterioară a girusului parietal 1 şi a girusului parietal 2. Ea este responsabilă de recunoaşterea senzaţiilor şi perceperea acestora.
Ariile sezoriale sunt ariile sensibilităţii auditive, vizuale şi arii ale sensibilităţii gustative şi olfactive.
Ariile sensibilităţii auditive sunt reprezentate de: Aria 41 Brodman, care se situează de-a lungul scizurii lui Sylvius,
fiind o arie auditivă senzorială. Este localizată pe faţa superioară a girusului temporal superior. Prin stimularea electrică sau sonoră a organului lui Corti s-a putut dovedi că acesta se proiectează punct cu punct la nivelul ariei 41.
Aria 42 Brodman, situată lângă aria 41, care este responsabilă de perceperea cuvintelor şi a melodiilor. Este o arie auditivă psihică şi auditivognozică. Posterior de aceste două arii se găsesc ariile vestibulare.
Aria 22 Brodman cu rol audiognozic şi audiopsihic. Aria 22 de pe lobul temporal stâng este încadrată într-o zonă complexă a gândirii verbale.
Din ariile sensibilităţii vizuale fac parte ariile 17, 18 şi 19 din lobul occipital.
Aria 17 Brodman se găseşte la nivelul scizurii calcarine şi pe versantul extern al lobului occipital, aceasta fiind aria vizuală primară. Pe aria 17 a lobului occipital stâng se proiectează jumătatea nazală a retinei ochiului drept şi jumătatea temporală a retinei ochiului stâng. Pe aria 17 din dreapta se proiectează jumătatea temporală a retinei ochiului drept şi jumătatea nazală a retinei ochiului stâng. Cadranele superioare ale retinei se proiectează pe buza superioară a scizurii calcarine, iar cadranele inferioare pe buza inferioară a scizurii calcarine.
Ariile 18 şi 19 sunt situate pe faţa externă şi inferioară a lobului occipital. Ele sunt responsabile de perceperea formelor, a dimensiunilor şi de orientarea în spaţiu.
Ariile sensibilităţii gustative şi olfactive se găsesc la nivelul girusului parietal ascendent şi la nivelul feţei interne a lobului frontal. Acestea sunt în releu cu circumvoluţia limbică, şi sunt de două feluri, primare şi secundare.
Ariile senzitivosenzoriale ale lui Brodman pot fi grupate pe baza funcţiilor lor în:
- arii primare (I ), de recepţie;
- arii secundare (II), de percepţie;
- arii terţiare (III), de recunoaştere, gnozice.

ARIILE NEUROVEGETATIVE sunt reprezentate de:
Aria 6 Brodman, care prin stimulare scade activitatea simpaticului. Ablaţia ei bilaterală determină fenomene de hiperactivitate simpatică: tahicardie, diminuarea activităţii intestinale.
Aria 13 Brodman se găseşte pe faţa inferioară a lobului frontal în porţiunea posterioară a girusului orbitar lateral. Stimularea ei duce la creşterea tensiunii arteriale.
Aria 14 Brodman se găseşte la nivelul circumvoluţiei orbitare interne. Are acţiune asupra respiraţiei şi circulaţiei.
Aria 38 Brodman se găseşte la nivelul lobului temporal. Stimularea ei determină creşterea tensiunii arteriale.
Aria 24 Brodman se găseşte la nivelul porţiunii anterioare a circumvoluţiei perilimbice. Are rol supresiv asupra întregului sistem nervos vegetativ.


ARIILE CORTICALE PSIHICE sunt situate în porţiunea prefrontală şi sunt reprezentate de:
Aria 9 Brodman;
Aria 10 Brodman;
Aria 11 Brodman;
Aria 12 Brodman;
Aria 46 Brodman;
Aria 47 Brodman.
Aceste arii au rol în cunoaşterea corpului, în memorie, limbaj, nivel superior de integrare şi în predominenţa unui emisfer.
Funcţional cortexul prefrontal medial este important în asocierea audiovizuală. În ansamblu cortexul prefrontal este implicat funcţional şi în aprecierea şi înţelegerea expresiilor emoţionale normale şi abilitatea de
planificare a acţiunilor succesive. Ambele emisfere contribuie la realizarea acestor funcţii. Emisferele cerebrale nu sunt strict identice nici morfologic nici funcţional. Urmare a acestei afirmaţii apare noţiunea de emisfer dominant, mai
ales din punct de vedere funcţional, existând funcţii care nu sunt reprezentate în ambele emisfere. Emisferul dominant conţine centrul limbajului articulat şi este implicat în funcţiile de vorbire, scriere, stereognozie, descriere verbală, analiză
matematică. Emisferul minor răspunde de stereognozie, construcţiile spaţiale  (geometrie), ideaţie, muzică, poezie, sinteză temporală


NUCLEII CENTRALI
Nucleii centrali sunt în număr de patru şi sunt reprezentaţi de nucleul caudat, nucleul lenticular, claustrum şi nucleul amigdalian.
1. Nucleul caudat (nucleus caudatus) are aspect de virgulă şi este situat în jurul talamusului. Prezintă un cap, un corp şi o coadă. Capul nucleului caudat este separat de capul celui de partea opusă printr-un sept. Este voluminos, fiind situat înaintea extremităţii anterioare a talamusului. Anterior se pune în raport cu genunchiul corpului calos. Lateral răspunde braţului anterior al capsulei interne. Capul nucleului caudat este separat de corp printr-un plan convenţional, frontal trasat prin gaura lui Monro. Corpul se întinde până la extremitatea posterioară a talamusului, mergând de-a lungul marginii superolaterale a talamusului. Faţa superioară a corpului participă la formarea planşeului cornului frontal. Faţa inferioară este în raport cu capsula internă.
Marginea medială delimitează cu talamusul şanţul optostriat. Marginea laterală răspunde locului de fuzionare dintre corpul calos şi centrul oval. Coada ocoleşte extremitatea posterioară a talamusului şi segmentul retrolenticular al capsulei interne, apoi se plasează în tavanul prelungirii sfenoidale a ventriculului lateral.
2. Nucleul lenticular (nucleus lentiformis) are forma unei piramide triunghiulare cu vârful dispus înauntru şi în jos, fiind mărginit de capsula internă respectiv externă. Este situat lateral şi pe un plan inferior nucleului caudat. Baza nucleului este convexă şi răspunde lobului insulei, de care este separat prin capsula externă, claustrum şi capsula extremă. Faţa superioară este în raport cu braţul anterior şi posterior al capsulei interne, iar faţa sa inferioară corespunde regiunii sublenticulare. Nucleul lenticular prezintă o extremitate anterioară, care este unită de capul şi coada nucleului caudat prin punţi de substanţă cenuşie, şi o extremitate posterioară, care răspunde porţiunii
retrolenticulare şi capsulei interne. Nucleii caudat şi lenticular sunt descrişi împreună sub numele de corp
striat (corpus striatum). Denumirea de striat se datorează aspectului pe care-l prezintă pe secţiuni: strii cenuşii alternative cu benzi de substanţă albă.


STRUCTURA CORPILOR STRIAŢI
La nivelul corpilor striaţi deosebim paleo şi neostriatul. Paleostriatul este format din porţiunea medială a nucleului lenticular, de culoare mai deschisă numită din această cauză palidum. Neostriatul este format din nucleul caudat şi din porţiunea laterală a nucleului lenticular numită putamen. Putamenul are o culoare mai închisă decât restul nucleului lenticular, de care este separat prin lama medulară externă. În general se consideră că celulele de talie mică ale neostriatului sunt celule de asociaţie, în timp ce celulele mari ale neostriatului şi paleostriatului sunt celule care emit eferenţe.
FUNCŢIILE CORPILOR STRIAŢI
Corpii striaţi îndeplinesc următoarele funcţii:
- de reglare a tonusului postural;
- de elaborare a mişcărilor automate sau semiautomate (deglutiţie, scris, vorbit, gesturi profesionale intrate în automatism);
- de reglare a tonusului muscular în cadrul diferitelor atitudini.
În ansamblul acestor funcţii neostriatul are o acţiune de inhibiţie a scoarţei motorii şi a mişcărilor elaborate la nivel cortical concomitent cu reducerea difuză a tonusului cortical. Palidul are o acţiune de facilitare a tonusului muscular şi a mişcărilor, concomitent cu o acţiune de ridicare a tonusului cortical. Cele două zone ale corpilor striaţi nu acţionează izolat. Ele controlează reglarea activităţii motorii atât la nivel cortical cât şi la periferie prin intermediul centrilor motori subiacenţi.
3. Claustrum reprezintă o formaţiune cu grosimea de 2-3 mm, alungită cu concavitatea spre interior. Este situat lateral de nucleul lenticular şi medial de scoarţa lobului insulei. Faţa sa medială, uşor concavă delimitează cu
nucleul lenticular capsula externă, în timp ce faţa sa laterală este separată de scoarţa lobului insulei prin capsula extremă.
4. Nucleul amigdalian (corpus amygdaloideum) este situat deasupra şi anterior de extremitatea anterioară a lobului temporal, şi este în relaţie cu funcţia olfactivă. Îndeplineşte funcţii importante în comportamentul emoţional, în coordonarea reacţiilor motorii de apărare, în dirijarea activităţii vegetative şi în coordonarea funcţiilor şi manifestărilor sexuale.
SUBSTANŢA ALBĂ este formată din fascicule de fibre mielinizate, care se interpun între scoarţă şi nucleii bazali, formând în fiecare emisfer o masă semiovalară denumită centrul oval Vieussens. Fibrele sunt dispuse în trei grupe. Primul grup este constituit din fascicule de proiecţie ascendente şi descendente. Acestea vin sau pleacă de la scoarţa cerebrală spre sau de la formaţiunile subiacente. Fibrele de proiecţie cele mai importante se organizează în masa de substanţă albă a capsulelor, dintre care cea mai bine dezvoltată este capsula internă. Capsula internă este o formaţiune ce apare târziu. Mielinizarea căilor piramidale se produce după naştere. Fasciculele de proiecţie separă nucleul lenticular de nucleul caudat formând capsula internă. Are aspectul unui cornet deschis în afară cu nucleul lenticular în concavitate. Pe secţiune frontală Charcot (ce trece prin corpii mamilari) este o lamă albă oblică situată în jos şi înauntru între nucleul lenticular şi regiunea
sublenticulară la exterior şi capul nucleului caudat şi talamus în interior. Uneşte centrul oval cu răspântia substanţei talamice şi sublenticulare. Pe secţiune orizontală Flechsig, ce trece prin extremitatea anterioară şi posterioară a corpului calos, capsula apare ca o lamă albă care descrie un unghi deschis lateral, în care se angajează vârful nucleului lenticular. Capsul este formată din 5 segmente:
- un braţ anterior (crus anterius, lenticulocaudat) ce corespunde feţei anterosuperioare a nucleului lenticular. Este format aproape în întregime din fibre talamofrontale şi frontotalamice;
- un genunchi (genu capsulae internae), corespunzând unghiului superointern a nucleului lenticular. Prin genunchi trec fasciculul geniculat şi câteva fibre extrapiramidale;
- un braţ posterior (crus posterius segment lenticulotalamic) prin care trece contingentul cel mai important al fibrelor motorii. Ceea ce caracterizează fasciculul piramidal este torsionarea fibrelor sale la
nivelul substanţei albe a emisferelor cerebrale. Ca urmare a acestei torsiuni, fibrele cu originea în partea inferioară a girusului precentral trec prin extremitatea anterioară a braţului posterior; fibrele cu originea în porţiunea mijlocie a girusului precentral trec prin partea mijlocie a braţului posterior, iar cele cu originea în partea superioară a girusului precentral trec prin extremitatea posterioară a braţului posterior. Torsionarea continuă înspre piciorul mezencefalic, în care fasciculul piramidal ocupă cele 3/5 mijlocii, fapt care determină somatotopia fibrelor piramidale în piciorul mezencefalic. Medial şi posterior de fibrele piramidale se plasează pedunculul talamic superior. Celelalte fibre ale braţului posterior sunt fasciculul talamic a lui Forel, fasciculul lenticular Forel, fibrele corticonigrice şi corticorubrice plecate din aria 6;
- un segment retrolenticular (pars retrolentiformis, corespunzând în afară marginii nucleului lenticular şi înauntru câmpului triunghiular Wernicke. Prin segmentul retrolenticular trec radiaţiile optice Gratiolet;
- un segment sublenticular prin care trec fibrele fasciculului temporotalamic Arnold, fasciculul temporopontin Turck precum şi fibre interstriate.
Al doilea grup este format de fibrele de asociaţie, cu orientare îndeosebi sagitală ce se organizează în fascicule de asociaţie intraemisferică. Conectează diferitele arii ale aceluiaşi emisfer. Sunt scurte şi sunt situate superficial imediat sub scoarţă. Unesc circumvoluţiile alăturate şi sunt cunoscute sub numele de fibre arcuate sau arciforme. Altele sunt fascicule lungi şi sunt situate mai profund în substanţa albă.
Al treilea grup este reprezentat de fascicule interemisferice (comisurale), care au orientare transversală şi asigură conexiunea între cele două emisfere.
Comisurile (fasciculele interemisferice) se pot împărţi în mari şi mici.
- Fasciculele interemisferice mici sunt aşezate pe două planuri, un plan inferior şi altul superior. Planul inferior este situat la nivelul ventriculului III, aici găsindu-se comisura lui Gudden, care leagă cei doi corpi geniculaţi interni, comisura lui Meynert, care uneşte cele două regiuni sublenticulare, şi comisura subtalamică, care uneşte cele doua regiuni subtalamice.
În planul superior se întâlnesc comisura albă posterioară de la nivelul epifizei, care este o comisură mezencefalică, comisura interhabenulară, care uneşte cei doi ganglioni ai habenulei, şi comisura albă anterioară, care uneşte
lobii temporali.
- Fasciculele interemisferice mari sunt reprezentate de trigonul cerebral (fornixul) şi de corpul calos.

TRIGONUL CEREBRAL (fornix) este format din fibre care unesc între ele ariile arhicortexului, fiind aşezat pe ventriculul III şi pe talamus. Acesta are formă de “X” cu extremităţi recurbate şi este constituit dintr-un corp şi patru pilieri (crus).
Corpul are formă triunghiulară cu vârful situat anterior. Faţa sa superioară vine în raport anterior pe linia mediană cu septul lucid şi lateral cu planşeul ventriculului lateral. Posterior este unită cu corpul calos. Faţa sa inferioară repauzează pe ventriculul III. Unghiul posterior se continuă cu pilierii posteriori în timp ce unghiul anterior se bifurcă în două cordoane
divergente ce formează pilierii anteriori. Pilierii anteriori ai fornixului formează între ei un unghi ascuţit
limitând împreună cu extremitatea anterioară a talamusului gaura lui Monro, care trece posterior de comisura albă anterioară. Aceştia ating în regiunea hipotalamică marginea externă a corpilor mamilari. Pilierii posteriori sunt în număr de doi la fel ca şi cei anteriori, şi se dirijează în jos şi în afară împărţindu-se în două bandelete, una internă şi alta
externă. Conexiunile trigonului sunt realizate de fibre longitudinale şi de fibre transversale. Fibrele longitudinale se dirijează de la pilierii anteriori la cei posteriori, urmând marginile laterale ale trigonului. Ele prezintă un segment precomisural şi unul postcomisural. Porţiunea precomisurală trece anterior de comisura anterioară. Porţiunea postcomisurală merge la porţiunea laterală a corpului mamilar respectiv la talamus şi hipotalamus. Fibrele transversale merg de la un hipocamp la celălalt.


CORPUL CALOS (corpus calosum) este cea mai importantă comisură interemisferică. Fibrele sale au direcţie transversală, astfel căpătând denumirea de radiaţii caloase. Corpul calos prezintă două părţi, şi anume:
- trunchiul corpului calos (truncus), format dintr-un corp şi două extremităţi, reprezentate de burelet (splenium în porţiunea posterioară şi de genunchi (genu) în porţiunea anterioară,
- radiaţiile corpului calos (radiatio corporis callosi).
Faţa superioară a corpului calos este situată la 3 cm de marginea superioară a emisferelor, genunchiul la 3 cm de polul frontal, iar bureletul la 7- 8 cm de polul occipital. Faţa superioară a corpului calos vine în raport cu arterele cerebrale anterioare, coasa creierului şi sinusul sagital inferior al durei mater. Faţa inferioară a corpului calos dă inserţie pe linia mediană septului pelucid, iar spre extremitatea posterioară fuzionează cu fornixul. Genunchiul se termină printr-o porţiune efilată, care poartă denumirea de bec, şi care atinge comisura albă anterioară şi lama supraoptică. Lateral de corpul calos se găseşte extremitatea posterioară a talamusului. Becul este în raport cu artera cerebrală anterioară şi arterele comunicante anterioare. El corespunde cisternei optochiasmatice.

Bureletul (splenius) este situat deasupra epifizei delimitând împreună cu aceasta porţiunea mijlocie a fantei lui Bichat.
Radiaţiile caloase unesc diferite puncte simetrice sau asimetrice ale cortexului. Ele penetrează în centrul oval şi sunt destinate în totalitate scoarţei cerebrale cu excepţia formaţiunilor hipocampice şi circumvoluţiei T2. Fibrele corpului calos sunt dispuse în 3 planuri, superior, mijlociu şi inferior. Corpul calos are rol important în funcţiile psihice, praxice şi gnozice,
acestea necesitând participarea celor două emisfere cerebrale. Secţionarea experimentală a corpului calos duce la pierderea posibilităţii de transfer interemisferic al informaţiilor.


VASCULARIZAŢIA EMISFERELOR CEREBRALE 
Emisferele cerebrale sunt irigate arterial de ramurile terminale ale arterelor cerebrale anterioare, mijlocii şi posterioare şi de arterele coroidiene. Aceste ramuri pot să fie lungi, dacă merg la substanţa albă subcorticală sau scurte dacă irigă scoarţa cerebrală. Ele realizează o vascularizaţie de tip terminal. Scoarţa cerebrală prezintă o teritorializare vasculară în raport cu aria de distribuţie a fiecărei artere cerebrale.
Venele cerebrale sunt formate dintr-un grup superficial şi unul profund.
1.Venele cerebrale superficiale drenează scoarţa cerebrală şi substanţa albă subcorticală. Ajunse în pia mater se anastomozează între ele şi formează vene mai mari care se vor vărsa în sinusurile durei mater. Aceste vene se pot grupa în vene superficiale superioare, inferioare şi mijlocii.
a) Venele superficiale superioare adună sângele de pe feţele laterale şi mediale ale emisferelor şi se deschid în sinusurile sagital superior şi inferior;
b) Venele superficiale mijlocii colectează sângele de pe faţa laterală a emisferelor şi se deschid în sinusul cavernos;
c) Venele superficiale inferioare primesc sângele venos al feţei inferioare a emisferelor şi ale părţilor anterioare ale feţelor laterale. Ele se deschid în sinusul cavernos, transvers şi pietros.
2. Venele cerebrale profunde colectează sângele din regiunile profunde ale emisferelor şi sunt reprezentate de venele cerebrale interne, venele bazale şi vena mare a lui Galien.
a) Vena cerebrală internă colectează sângele venos de la corpii striaţi venele septale şi ale ventriculilor laterali;
b) Venele bazale primesc sânge de la venele cerebrale mijlocii profunde şi venele corpului striat;
c) Vena cerebrală mare a lui Galien primeşte sângele venos din venele cerebrale interne, bazale şi venele superficiale ale lobilor occipitali.

Simptomele apărute în urma unei suferinţe a lobului frontal sunt variate şi diferit combinate datorită complexităţii anatomofuncţionale a acestui lob. Interesarea regiunii motorii provoacă epilepsia sub formă de crize focalizate de tip jacksonian, precum şi paralizii cel mai frecvent sub forma hemiplegiilor. Lezarea regiunii premotorii este urmată de tulburări motorii ale mişcărilor fine (inabilitate), tulburări de vorbire sub forma afaziei motorii,
tulburări extrapiramidale şi vestibulare. Interesarea regiunii prefrontale duce la tulburări de echilibru, tulburări praxice şi psihice. Tulburările de echilibru apar în ortostatism precum şi la mers şi constau în instabilitate, retro şi lateropulsii.
Tulburările praxice fac imposibilă îmbrăcarea rapidă a bolnavului, imposibilitatea acestuia de a-şi coordona reacţiile de acomodare şi de orientare vizuală.
Tulburările psihice constau în tulburări ale afectivităţii şi intelectuale (atenţie şi memorie).
În cazul unei leziuni orbitare tulburările vegetative sunt mai frecvente şi mai accentuate decât în orice localizare fiind de natură circulatorie, respiratorie, gastrointestinală şi metabolică. În leziunile parietale apar tulburări de sensibilitate (mai frecvent epicritică), somatognozice, praxice (tulburări în efectuarea diferitelor mişcări într-o succesiune corectă) agrafie (imposibilitatea exprimării gândurilor în scris) acalculie (imposibilitatea de a înţelege diverse simboluri matematice) şi alexie (pierderea capacităţii de a citi sau de a înţelege sensul cuvintelor scrise). Leziunile lobului occipital se manifestă sub forma tulburărilor de câmp vizual, cecitate corticală (pierderea brutală a vederii cel mai adesea reversibilă), halucinaţii vizuale, agnozii vizuale (nerecunoaşterea vizuală). Leziunile lobului temporal produc tulburări de vorbire, de auz, de
echilibru (permanente şi tranzitorii), psihice precum şi epilepsia temporală. Leziunile ce interesează cele 2/3 posterioare ale circumvoluţiilor T1 şi T2 duc la amnezie verbală, surditate verbală, alexie şi agrafie. Leziunile întinse ale unui lob temporal nu produc tulburări de auz evidente în timp ce leziunile bilaterale duc la surditate corticală. După Penfield şi Perot leziunile lobului temporal la nivelul feţei externe a emisferelor cerebrale sunt responsabile de apariţia halucinaţiilor auditive. Penfield obţine prin excitarea cortexului primei circumvoluţii temporale fenomene emoţionale cum ar fi tristeţea, neliniştea, sentimentul de izolare, iluziile psihice. Ajuriaguerra şi Hecaen menţionează că leziuni ale regiunii temporale mijlocii pot determina accese de mânie sau crize paroxistice emoţionale. Botez menţionează că stimularea complexului amigdalian produce anxietate şi teamă, iar în leziunile temporale bilaterale s-au semnalat importante tulburări afective reprezentate fie de indiferenţă afectivă (în cazul extirpării bilaterale a nucleului amigdalian) fie de euforie şi labilitate afectivă. Hemoragia cerebrală constituie unul din tablourile cele mai impresionante, adesea cu sfârşit letal. Ea se instalează brusc, adesea în plină sănătate aparentă, survenind cu sau fără fenomene prodromale (ameţeli, cefalee, parestezii). Peretele arterial alterat se rupe în urma unui puseu hipertensiv, sau datorită unui anevrism care se rupe. În hemoragiile foarte mari se ajunge la inundaţie ventriculară, care duce la moarte. Accidentele vasculare de tip ischemic se datorează unor dereglări de hemodinamică produse de ocluzii arteriale, stenoze sau ateromatoze care duc la perturbări în consumul de oxigen şi întreruperea circulaţiei prin anoxie. În scăderile marcate ale aportului de sânge oxigenat se produc suferinţe cerebrale grave cu leziuni mari şi deficite motorii ireversibile. Acestea sunt tranzitorii atunci când capacitatea de redresare hemodinamică a creierului se poate restabili. Prinderea unei regiuni limitate nevitale permite normalizarea în timp a circulaţiei şi a funcţiilor cerebrale.

 

Adauga un comentariu

Medici care tratează această afecțiune

Logo

Site-ul NewsMed.ro se adresează oricărei persoane care prezintă interes cu privire la subiecte din sfera medicală şi care decide să nu rămână nepăsătoare atunci când vine vorba de asigurarea propriei sănătăţi.

Contacts

Colaborare:

colaborare@newsmed.ro

Publicitate:

publicitate@newsmed.ro
Social

Acum ne găsești și pe rețelele de socializare!