Dozarea glicemiei din sânge

Glicemia reprezintă concentrația glucozei în sânge. La om, glucoza este sursa primară de energie și este critică pentru funcția normală, într-un număr de țesuturi, în special creierul uman care consumă aproximativ 60 % din glucoza din sânge la indivizi cu sedentaritate nemâncat. Glucoza poate fi transportată din intestine sau ficat către alte țesuturi din organism prin intermediul fluxului sanguin. Absorbția celulară a glucozei este în principal reglementată de insulină, un hormon produs în pancreas. Dozarea glicemiei este una din cele mai importante explorări de laborator, atât pentru diagnosticul diferitelor afecțiuni unde este implicată cât și pentru screeningul diabetului zaharat.

Nivelurile de glucoză sunt de obicei cele mai scăzute dimineața, înainte de prima masă a zilei, și se ridică după mese o oră sau două de câteva milimoli. Nivelurile zahărului din sânge în afara intervalului normal pot fi un indicator al unei afecțiuni medicale. Un nivel persistent ridicat este denumit hiperglicemie; nivelurile scăzute sunt denumite hipoglicemie. Diabetul zaharat se caracterizează prin hiperglicemie persistentă din oricare din mai multe cauze și este cea mai proeminentă boală legată de eșecul reglementării zahărului din sânge. Există diferite metode de testare și măsurare a nivelului zahărului din sânge. Aportul de alcool provoacă o creștere inițială a zahărului din sânge și, ulterior, tinde să determine scăderea nivelului. De asemenea, anumite medicamente pot crește sau reduce nivelul de glucoză.

Tehnica de lucru pentru determinarea glicemiei

Cum se recoltează sângele prin puncție intravenoasă pentru determinarea glicemiei?

Identificarea pacientului.
Spălarea mâinilor ± aplicarea mănușilor de protecție (manuși din latex, cauciuc sau vinil) ca parte a precauțiilor standard.
Se determină din ce braț se va extrage eșantionul de sânge. Apoi, puneți garoul la 2 – 3 centimetri deasupra punctului de puncție.
Dacă nu sunt palpabile vene, cerem pacientului să formeze închidă și să deschidă pumnul, de mai multe ori.
Se dezinfectează zona care înconjoară locul de puncție cu o ștergere cu alcool. Se începe la mijloc și se șterge cu o mișcare circulară care gravitează spre exterior. Nu atingeți din nou punctul de puncție. Dacă trebuie să-l atingeți din nou pentru a vă simți vena, atingeți vârful degetului cu un dop de alcool steril mai întâi.
Orientarea acului la un unghi de 15 – 30 de grade față de planul tegumentar și puncționarea tegumentului cu menținerea acestui unghi până la pătrunderea în venă. Reorientarea acului paralel cu tegumentul și continuarea avansării în venă o distanță de 0,5 – 1 cm (un sfert din lungimea acului).
Conectarea vaccutainerelor la holder (prin mișcare de împingere – rotație) până la umplerea lor conform marcajelor susținându-le în podul palmei.
Odată ce tubul a fost umplut, se desface garoul, se scoate tubul și apoi se retrage și acul.
Comprimarea locului de puncție prin intermediul unui tampon steril. Se verifică locul puncției pentru a observa dacă sângerarea s-a oprit. Aplicarea unui bandaj sau plasture de protecție la nivelul locului de puncție.

Pentru determinarea glicemiei în laborator folosește de obicei sânge recoltat pe florură de sodiu, care inhibă glicoliza eritrocitară. Dozarea standard a glicemiei se bazează pe metoda hexokinazei (colorimetric). De asemenea, glicemia din sângele capilar se poate determina și în ambulator, utilizând sticsuri comerciale care pot fi citite direct, prin comparare cu o scală etalon sau cu ajutorul unui aparat (glucometru).

Valori ale glicemiei:

70 – 110 mg/dl – normal;
110 – 125 mg/dl – glicemie bazală modificată;
≥ 126 mg/dl – diabet zaharat probabil; confirmarea se face după a doua dozare.

Reglarea glicemiei în organism

Glucoza din sânge provine din:

alimente – după digestie, glucoza, galactoza sau fructoza sunt absorbite şi pe calea venei porte ajung la ficat;
gluconeogeneză – formare de glucoză pornind de la compusi neglucidici, în esență aminoacizi sau derivați ai acestora;
din glicogen prin glicogenoliză – degradarea progresivă a glicogenului în glucoză.

În condiţii fiziologice, concentraţia glucozei în sânge este de 4,5 – 5,5 mmol/L, adică 0,8 – 1 g/L.

În menţinerea nivelului normal al glicemiei intervin mecanisme homeostatice, ficatul şi ţesuturile extrahepatice având un rol important.

Nivelul glicemiei este un parametru care determină utilizarea glucozei de către ţesuturile extrahepatice. Celulele ţesuturilor extrahepatice nu sunt liber-permeabile pentru glucoză, fapt ce constituie principalul factor care reglează pătrunderea glucozei în aceste celule. În schimb, membrana celulei hepatice este permeabilă pentru glucoză. Intrarea glucozei în celulele extrahepatice este dependentă de insulină.

La o concentraţie normală a glucozei în sânge, ficatul apare ca un producător de glucoză, dar atunci când glicemia creşte, producţia de glucoză în ficat scade şi creşte consumul de glucoză. Când glicemia atinge o valoare ridicată, intervine rinichiul care îşi exercită rolul reglator. Glucoza este continuu filtrată de către glomerulii renalu şi este reabsorbită la nivelul tubilor renali. Când concentraţia glucozei în sânge creşte, filtratul glomerular conţine mai multă glucoză decât poate fi absorbită şi ca urmare, excesul trece în urină. Eliminarea glucozei prin urină (glicozuria) se produce atunci când glicemia atinge valoarea de 9,5 – 10 mmoli/L (1,7 – 1,8 g/L). Această valoare a glicemiei se numeşte prag renal de eliminare pentru glucoză şi este dependent atât de capacitatea de reabsorbţie cât şi de viteza de filtrare glomerulară.

Pătrunderea glucozei în celule şi eliberarea ei din glicogenul hepatic sunt supuse acţiunii hormonilor care pot avea acţiune hipoglicemiantă (insulina) sau hiperglicemiantă (adrenalina, glucagonul, hormonul corticotrop – ACTH, hormonul de creştere – STH).

Tulburările metabolismului glucidic

Orice dezechilibru în mecanismele de reglare a metabolismului glucidic poate avea drept consecinţă instalarea unei hipoglicemii sau hiperglicemii.

A) Scăderea glucozei sanguine sub 0,70 g/L indică o hipoglicemie care poate fi cauzată de:

a) foame, inaniţie;

b) perturbarea secreţiei hormonilor implicaţi în metabolismul glucozei:

secreţie crescută de insulină (hiperinsulinemism) care duce la un consum exagerat de glucoză la nivel celular;
secreţie scăzută de adrenalină şi glucagon, în hipopituitarism (hipofiză);
defecte enzimatice;
boli hepatice severe;
administrarea unor medicamente – propranolol, salicilaţi;
consum de alcool.

B) Creşterea glicemiei peste 1,10 g/L este un indicator al unei stări de hiperglicemie

Există o multitudine de sindroame hiperglicemice, dintre care importanţă deosebită prezintă diabetul zaharat, definit ca o maladie cauzată de lipsa totală sau relativă de insulină şi care este caracterizat prin hiperglicemie, frecvent însoţită de glicozurie.

Diabetul zaharat este cea mai frecventă boală în patologia endocrină, cu modificări la nivelul metabolismului glucidic (în principal) şi tulburări ale metabolismului lipidic, proteic, acido – bazic și hidro – electrolitic. Există două tipuri majore de diabet:

diabetul insulino – dependent (tip 1), denumit şi diabet juvenil – este cauzat de incapacitatea organismului de a produce insulină din cauza lezării celulelor b din pancreas. Se manifestă de timpuriu, înainte de 40 de ani, cu simptome mai severe;
diabetul insulino – independent (tip 2), diabetul adultului – cauzat de deficitul sau defecte ale receptorilor pentru insulină. Se manifestă după vârsta de 40 de ani, pacienţii fiind de obicei hiperponderali şi având în familie ascendenţi diabetici.

Aftele bucale - cauze, simptome, tratament…

Efectele mercurului asupra sanatatii umane…