Disfuncția erectilă – cauze si tratament

Disfunctia erectila este definită ca o incapacitate constantă a unui bărbat de a obține o stare de erecție sau de o menține pentru o durată satisfăcătoare. Deși numită inițial impotență, s-a considerat că acest termen are multiple conotații negative și, mai mult de atât, nu cuprinde esența acestei afecțiuni. Disfunctia erectila este o afecțiune complexă ce presupune existența a unuia sau mai multe simptome.

Dintre acestea, cele mai importante sunt:

–          lipsa unei erecții suficient de ferme pentru efectuarea actului sexual

–          incapacitatea obținerii unei erecții indiferent de moment (fie cu un partener sau în decursul masturbării)

–          imposibilitatea menținerii unei erecții suficient timp pentru încheierea actului sexual.

De asemenea, disfuncția erectilă nu include situațiile în care libidoul este scăzut sau dificultățile ocazionale apărute inconstant în cadrul diferitelor situații (stress, anxietate, doliu etc.).

Impactul social al disfuncției erectile

Deși sunt privite ca un subiect „tabu”, tulburările de dinamică sexuală (grup de afecțiuni ce include și disfuncția erectilă) au un impact social enorm. Disfuncția erectilă afectează peste 50% dintre bărbații cu vârste peste 40 de ani, procentul crescând la 70% la depășirea vârstei de 70 de ani. O scădere semnificativă a calității vieții este înregistrată constant la toți pacienții diagnosticați cu această afecțiune.

Să înțelegem disfuncția erectilă

Pentru a putea înțelege pe deplin această afecțiune este necesară înțelegerea funcționării normale a aparatului erectil. Acesta este alcătuit din doi corpi cavernoși – două mase de țesut spongios înconjurat de o teacă inextensibilă. Ei sunt dispuși pe toată lungimea penisului (excepție făcând glandul), pe fața sa dorsală, de o parte și de alta a uretrei.

Obținerea stării de erecție presupune umplerea corpilor cavernoși cu sânge din sistemul venos și sechestrarea sa prin scăderea drenajului venos. Acest proces are două componente – una vasculară și una nervoasă.

Componenta vasculară e reprezentată de arterele helicine (ramuri are arterei cavernoase, ce se distrubie radiar pe toată lungimea corpilor cavernoși). În starea erectă ele se dilată sub acțiunea unui vasodilitator (oxid nitric) și se umplu cu sânge. Astfel, corpii cavernoși cresc în volum și comprimă venele tributare venei peniene, sechestrând sângele.

Principala acțiune în obținerea stării de erecție o are sistemul nervos autonom. La nivelul plexului vegetativ de la nivel pelvin există fibre de origine parasimpatică ce invervează corpii cavernoși și mușchii ischiocavernos și bulbospongios. Odată stimulate, aceste fibre stimulează în mod indirect eliberarea de oxid nitric în circulația peniană, declanșând mecanismul descris anterior. De asemenea, ele stimulează direct contracția celor doi mușchi menționați mai sus, comprimând în plus venele ce drenează sângele din corpii cavernoși.

Deși nu este pe deplin înteles, rolul testosteronului este cu siguranță important – el jucând un rol atât în ce privește componenta psihologică, prin efectul său asupra libidoului, cât și în erecția propriu-zisă. O altă componentă importantă este glanda pituitară, prin rolul său de reglare a hormonilor sexuali, implicați la rândul lor în comportamentul sexual.

Componenta psihologică

Plexul vegetativ se află sub controlul parțial al unor centri nervoși din măduvă, care la rândul lor sunt subordonați creierului – atât cortexului, cât și hipotalamusului și talamusului. Cortexul are, însă, cel mai mare aport. El poate determina o erecție în absența unui stimul mecanic, dar o poate și suprima în ciuda existenței unui stimul mecanic concomitent. Un rol mai puțin cunoscut îl au, de asemenea, hipotalamusul și sistemul limbic.

Cauzele disfuncției erectile

Acestea sunt de obicei multifactoriale, putând fi de natură organică (de cauză vasculară, endocrină și neurologică) sau psihogene (referindu-se la componenta psihologică).

Cauze vasculare

Acestea cuprind : ateroscreloza, antecedente de infarct miocardic acut, hipertensiune, expunere la radiații (accidental sau în cadrul radioterapiei, având ca rezultat injuria vasculară) etc.

Cauze sistemice

Se referă la boli sistemice ce pot afecta oricare dintre componentele organice. Dintre acestea amintim : diabetul zaharat, boala cronică de rinchi, ciroza hepatică, dislipidemia, cancerul (și tratamentul acestuia).

Cauze neurologice

Deși nu sunt printre principalele cauze, trebuie amintite : scleroza multiplă, epliepsia, atacurile vasculare cerebrale, Boala Alzheimer, Boala Parkinson.

Cauze endocrine

Disfuncția erectilă poate fi întâlnită în afecțiuni precum : hipertiroidismul, hipotirodismul și hipogonadismul.

De asemenea, cauze mai rar întâlnite, dar la fel de importante sunt : carența de zinc, intrevențiile chirurgicale cu potențialul de a leza nervii implicați în procesul de erecție, boli pshiatrice (precum depresia, sindromul de sterss post-traumatic etc.).

Medicamente ce pot determina disfuncție erectilă

Acestea includ : medicamente antihipertensive (de obicei cele care reduc tensiunea prin dilatarea vaselor, cum ar fi alfa-blocantele și beta-blocantele), antidepresive (amitriptilină, amoxapină, doxepin etc.), unele antipsihotice (clozapină, risperidonă, haloperidol etc.), inhibitori de 5-afla-reductază (finasterid, dutasterid) și medicamente folosite pentru scăderea colesterolului (rosuvastatină, atorvastatină, rivastatină etc.).

Cauze psihogene

De departe cele mai frecvente, acestea sunt și cel mai dificil de corectat. Ele pot include : anxietatea de performanță, teama de o performanță sexuală inadecvată, rutina în cuplu, stressul, invaliditatea, depresia, oboseala, lipsa de intimitate s.a.m.d. .

Anxietatea de performanță

Mai poartă și denumirea de trac. Este cea mai frecventă cauză psihogenă a disfuncției erectile. Aceasta constă în apariția anxietății (o senzație puternică de teamă, fără o cauză clară) în asociere cu actul sexual. Ea este cel mai des întâlnită în timpul primului contact cu o persoană nouă sau după o perioadă prelungită de lipsă de activitate sexuală. De obicei, aceast decurge astfel: dificultatea obținerii unei erecții satisfăcătoare în decursul unui prim contact marchează contactele sexuale ulterioare. Așadar, pacientul va asocia teama cu fiecare contact sexual sau va fi foarte preocupat de performanța sa, nepermițând o desfășurare normală a actului sexual.

Tratamentul disfuncției erectile

Înțelegerea factorilor cauzanți ai disfuncției este un pas esențial în alegerea tratamentului.

Acesta cuprinde numeroase opțiuni, de la terapie farmacologică, consiliere psihologică și de cuplu, tratament chirurgical, până la dispozitive externe ce facilitează erecția.

Pentru început, dacă afecțiunea este cauzată de medicamente acestea pot fi întrerupte, dacă boala permite. Dacă acest lucru nu este posibil, dozele pot fi reduse (cum este cazul antipsihoticelor sau antidepresivelor) sau medicamentele pot fi înlocuite cu alte clase care nu au această reacție adversă (cum este cazul antihipertensivelor).

În cazul pacienților cu afecțiuni cardiovasculare, activitatea sexuală prezintă un risc scăzut (20 la 1 milion de cazuri) de precipitare a fenomenelor ischemice (angină pectorală, infarct etc.). De asemenea, medicamentele folosite în tratamentul disfuncției erectile nu reprezintă un pericol pentru aceștia, conform mai multor studii.

Tratamentul farmacologic

Cuprinde mai multe clase de medicamente, dintre care amintim : inhibitorii de fosfodiesterază-5, agoniști de receptori dopaminergici și pentru melanocortină, inhibitori de rho-kinază și activatori de canale maxi-k.

Inhibitorii de fosfodiesterază-5

Cele mai cunoscute și mai des folosite medicamente pentru tratarea disfuncției erectile sunt inhibitorii de fosfodiesterază-5, cum ar fi sildenafil, vardenafil și tadalafil. Aceștia acționează prin oprirea parțială sau completă a enzimei numite fosfodiesterază-5, care altfel ar produce substanțe vasoconstrictoare. Astfel, în absența acestui efect, vasele peniene se dilată, facilitând umplerea cu sânge a aparatului erectil. Dacă nu se obține efectul dorit, ele se pot asocia cu prostaglandină E1 (o substanță cu efect vasodilitator) – ce poate fi administrată sub formă de supozitor intra-uretral sau injectată direct în corpii cavernoși.

Substituția hormonală

În cazurile unde disfuncția erectilă este determinată de tulburări hormonale, tratamentul cu hormoni androgeni (ex. Testosteron), poate fi utilă. De asemenea, aceștia au un efect benefic asupra libidoului și pot fi asociați cu inhibitorii de fosfodiesterază-5. Se pot administra injectabil, sau sub formă de plasturi.

Alte terapii orale

Deși inhibitorii de fosfodiesterază-5 sunt momentan cei mai folosiți, ei pot fi contraindicații (cum este cazul bolilor cardiovasculare, hipotensivilor) sau pot să fie prost tolerați de către pacient. Pentru aceste cazuri există multiple variante – antagoniști de receptori adrenergici (fentolamină, yohimbină), antagoniști de receptori dopaminergici (apomorfină, bromocriptină), activatori de receptori serotoninergici (trazodonă). Mecanismul de acțiune al acestora variază, însă toate se bazează pe principiul vasodilitației. Deși pot prezenta reacții adverse importante, ele pot fi luate în calcul dacă pacientul refuză alte terapii posibile.

Dispozitive externe ce facilitează erecția

Acestea se bazează pe două principii – creearea uni vid parțial și întreruperea fluxului venos.

Benzile elastice constrictoare pot fi plasate la baza penisului pentru pacienții la care disfuncția erectilă este determinată de scurgerea venoasă prea puternică. Aceasta se datorează adesea unui tonus prea scăzut al mușchilor ischiocavernos și bulbospongios. Rolul acestera poate fi astfel suplinit.

O altă variantă o prezintă asa-numitele „pompe” – penisul este introdus într-un cilindru din care se scoate apoi parțial aerul, obținându-se astfel o erecție ce poate dura până la 30 de minute.

Cele mai bune rezultate se obțin prin combinarea celor două metode, disfuncția erectilă fiind ameliorată la peste 60% dintre pacienți.

Consilierea psihologică

Aceasta are o importanță deosebită, întrucât componenta psihogenă este prezentă în majoritatea cazurilor de disfuncție erectilă, fie de la început, fie apărând pe parcurs. Anxietatea și frustrarea pot însoți toate actele sexuale ce urmează după un episod de disfuncție erectilă de cauză organică.

Consilierea psihologică este întotdeauna recomandată, preferabil pe o durată cât mai lungă de timp. De asemenea, se dorește implicarea, pe cât posibil, a partenerei sexuale.

Asociată tratamentului medicamentos, aceasta aduce cele mai bune rezultate.

Concluzii

Dată fiind multitudinea de opțiuni terapeutice, putem afirma că orice bărbat care dorește menținerea activității sexuale poate obține acest lucru. Terapia este multidisciplinară și adaptată pacienților, înțelegerea cauzelor fiind fundamentală în alegerea tratamentului.

Adresabilitatea la medic rămâne totusi scăzută, în ciuda impactului social considerabil. Pacienții evită să solicite ajutor din partea unui medic specialist. Acest fapt se datorează, probabil, credinței populare că disfuncția erectilă este un apanaj al vârstei înaintate și percepția tulburărilor de dinamică sexulă ca pe un subiect „tabu”.

Luând în considerea îmbunătățirea considerabilă a calității vieții oferită de activitatea sexuală satisfăcătoare și procentul impresionant de cazuri de disfuncție erectilă, aceasta ar trebui considerată o problemă de sănătate publică.

Adauga comentariu

Apasa aici pentru a adauga comentariu

Suntem pe social media

Like us!