Deshidratarea

 Ce înseamnă deshidratarea? 

Deshidratarea însemnă pierdere de apă și/sau pierdere de sodiu din organism.  Apa totală din corp este compusă din 2 compartimente: lichid intracelular (LIC) și lichidul extracelular (LEC), mișcarea apei între cele două compartimente făcându-se în funcție de concentrația osmotică, prin osmoză. Deshidratarea prin pierdere de sodiu (clorură de sodiu) este asociată cu scădea volumului extracelular, pe când pierderea de apă duce la scăderea ambelor compartimente, în mod proporțional. În funcție de concentrația sodiului plasmatic, un ”surogat” pentru osmolaritate, deshidratarea se clasifică în hipernatremică (hipertonă), hiponatremică (hipotonă) și izonatremică (izotonă), cu importanță vitală în alegerea tratamentului corespunzător. La același grad de deshidratare, deshidratarea hiponatremică este mai severă decât cea hipernatremică .

  Etiologie- care sunt cauzele deshidratării

Din punct de vedere etiologic, sindromul de deshidratare apare ca urmare a reducerii aportului de apă  sau a pierderii excesive a apei și a electroliților, dar în cele mai multe cazuri o combinație între cele două procese.

  • Pe primul loc stau pierderile gastrointestinale ce apar în caz de vărsături sau diaree de orice cauză
  •  Extravazare lichide  prin creșterea presiunii hidrostatice sau scăderea  presiunii coloid osmotice
  •   Sindrom hemoragipar cu scăderea volumului sangvin
  •   Pierderi insensibile (cutanate și respiratorii)
  •   Inabilitatea de a se hidrata corespunzător
  •    Diureză crescută (insuficiență renală, diabet zaharat , diabet insipid, administrarea de diuretice, etc.)

Deshidratarea izonatremică constă în pierdere de apă și sodiu în proporții egale, astfel nu există schimburi între spațiu intracelular cu cel extracelular: hemoragii, extravazare plasmă prin arsuri, pierderi gastrointestinale prin vărsături și diaree, transpirații, etc.

Deshidratarea hipernatremică înseamnă o pierdere mai mare de apă față de electroliți , cu consecința trecerii apei din spațiul intracelular, unde osmolaritarea este mai mică, într-un spațiu cu osmolaritatea mai mare, extracelular. Câteva exemple:  diabet zaharat, febră, hidratare necorespunzătoare, etc.

În deshidratatrea hiponatremică există inițial o pierdere de sare, cu scăderea osmolarității volumului extracelular, urmată de o pierdere de apă, dar nu proporțional cu depleția de sodiu. Astfel are loc trecerea apei din spațiul extracelulat în cel intracelular,  balonizând  celula. Un exemplu este pierderea renală de sodiu din insuficiență suprarenaliană.

Semne și simptome în deshidratare

Reacția inițială a organismului  la deshidratare este senzația de sete, pentru a crește cantitatea de apă ingerată și scăderea diurezei (oligurie),  pentru a reduce pierderea de lichide. Ca urmare a scăderii diurezei, urina se concentrează și capătă o culoare spre galben-închis.  Pe măsură ce deshidratarea se agravează, apar următoarele semne și simptome:

  •           Slăbiciunea musculară
  •           Crampe musculare
  •            Piele uscată cu scăderea elasticității pliului cutanat
  •           Timp de recolorare capilară prelungit
  •           Tahipnee (accelerarea ritmului respirației)
  •           Alură ventriculară crescută (puls accelerat)
  •           Inapetență, greață
  •           Frison
  •          Secreții lacrimale reduse cantitativ
  •           Puls filiform (greu perceptibil)
  •           Hipotensiune până la stare de șoc
  •           Tulburări de ritm cardiac (din cauza dezechilibrului electrolitic)

Șocul hipovolemic  este o consecință de temut a deshidratării. Pierderea a 10% din volumul total de sânge duce la activarea mecanismelor compensatorii, ceea ce presupune activarea sistemul adrenergic cu creșterea alurii ventriculare și creșterea contractilității miocardice. Decompensarea apare când se epuizează resursele proprii din cauza cerințelor metabolice crescute și este urmată prompt de scăderea presiunii  arteriale.

După cum am precizat anterior, deshidratarea hiponatremică este o situație gravă, cu risc de edem cerebral. Apa din spațiul extracelular are o trecere bruscă spre spațiul intracelular, ducând la o hiperhidratare celulară, un edem tisular. Presiunea începe să crească, iar craniul fiind inextensibil,  apar următoarele simptome neurologice:

  • convulsii
  • cefalee (durere de cap)
  • vărsături incoercibile (nu sunt precedate de greață)
  •  somnolență, obnubilare, comă urmată de moarte (în lipsa intervenție rapide și eficiente)

 Cum este diagnosticată deshidratarea?

Diagnosticul este dat în principal de simptomele și semnele clinice, iar testele sunt pentru a descoperi cauza ce a dus la deshidratare.  Febra însoțită de tahicardie, tahipnee și hipotensiune arterială se încadrează în sindromul de deshidratare.  Hemoleucograma poate evidenția o infecție, ionograma este utilă pentru a încadra deshidratarea în hiper/hipoosmolară, ureea și creatinina pentru evaluarea funcției renale , glicemia pentru a depista un caz de diabet.  De asemenea sumarul de urină poate decela elemente evocatoarea pentru o boală renală .

 Tratament

În funcție de gradul , tipul și cauza deshidratării, există câteva principii de tratament ce trebuie respectate. Pentru o resuscitare volemică corespunzătoare, în primul rând trebuie menținut  patul vascular plin și abia după să se corecteze deficitele ionice . În cazurile ușoare, rehidratarea se face pe cale orală, 2,5-3 l/zi cu sau fără asociere de săruri de rehidratare (dizolvarea  a 15g de pulbere  în 500 ml de apă, în 4 ore).

În cazul unei deshidratări urmate de o hipovolemie, tratamentul de elecție este serul fiziologic în bolus, inițial 1-2 l (20 ml/kg la pacienții pediatrici) după care reevaluarea statusului. Dacă nu s-a reușit o expansionare a volumului sangvin, se poate trece la administrarea de oligomeri de glucoză, albumină. De ce nu se recomandă glucoză ca prim pas? În cazul deshidratării, patul vascular este gol, deci substanțele administrate nu pot ajunge eficient la celulă. Glucoza în acest caz duce la hiperglicemie indusă terapeutic, deci la diureză osmotică crescută și accentuarea deshidratării.

Concluzie

Deshidratarea este un sindrom cu o vastă plajă de cauze și complicații și trebuie tratată încă din stadiile incipiente pentru o recuperare totală.   De aceea  este  foarte important să recunoaștem semnele și simptomele și să tratăm în consecință.

Adauga comentariu

Apasa aici pentru a adauga comentariu

Suntem pe social media

Like us!