Căutare
Cerebelul - notiuni de anatomie
GENERALITĂŢI
Cerebelul (cerebellum) derivă din porţiunea posterioară a metencefalului şi este situat în fosa cerebeloasă, sub linia care uneşte arcada zigomatică de protuberanţa occipitală externă. Este localizat posterior faţă de trunchiul cerebral şi inferior faţă de lobii occipitali ai emisferelor cerebrale. Între cerebel şi trunchiul cerebral se interpune ventriculul IV. Conexiunile sale cu restul nevraxului se realizează prin intermediul pedunculilor cerebeloşi. Pedunculii cerebeloşi superiori conectează cerebelul cu mezencefalul, pedunculii cerebeloşi mijlocii leagă puntea de cerebel în timp ce pedunculii cerebeloşi inferiori stabilesc legătura între cerebel şi bulb. Greutatea medie a cerebelului este de aproximativ 140 grame, diametrul său transversal măsoară în medie 8-10 cm, iar cel posterior aproximativ 5 cm fiind egal cu diametrul vertical . Substanţa cenuşie este dispusă atât la exterior unde formează scoarţa cerebeloasă cât şi la interior sub formă de nuclei. Substanţa albă realizează în interiorul cerebelului corpul medular, iar la exteriorul acestuia formează cele 3 perechi de pedunculi cerebeloşi. Filogenetic prezintă 3 porţiuni: arhicerebelul, cu rol în menţinerea echilibrului, paleocerebelul ce intervine în sinergia diferitelor segmente ale corpului şi în sinergia mişcărilor automate asociate şi neocerebelul cu rol în controlul motilităţii voluntare.
RAPORTURI
Superior vine în raport cu:
- faţa inferioară a cortului cerebelului (tentor cerebellum);
- sinusul drept;
- cisterna ambiens;
- faţa inferioară a lobilor occipitali.
Inferior vine în raport cu:
- fosele cerebeloase;
- porţiunea bulbară a ventriculului IV;
- membrana tectoria.
De o parte şi de cealaltă a liniei mediane cerebelul realizează raporturi cu:
- elementele osoase care închid loja posterioară a neurocraniului: faţa posterioară a stâncii temporalului, sutura temporooccipitală, gaura jugulară;
- elementele vasculonervoase de la acest nivel: sinusul sigmoidian, sinusul pietros inferior, golful venei jugulare interne, nervii cranieni VII, VII bis şi VIII, la nivelul meatului acustic intern, nervii IX, X, şi XI la nivelul găurii jugulare.
Anterior vine în raport cu:
- recesul posterior al ventriculului IV limitat de: vălul medular superior şi inferior, nodulus, luetă precum şi de pedunculii cerebeloşi de aceeaşi parte fuzionaţi. Circumferinţa cerebelului stabileşte raporturi cu:
- frâul valvulei lui Vieussens, şi coliculii cvadrigemeni inferiori situaţi anterior;
- coasa cerebelului (falx cerebelli) situată posterior. Coasa cerebelului reprezintă un sept dural median sagital situat între
emisferele cerebeloase la mică distanţă de faţa inferioară a vermisului. Circumferinţa este încrucişată de marele şanţ circumferenţial al lui Vicq d´Azyr.
CONFIGURAŢIE EXTERNĂ
Cerebelul are o formă ovoidă cu trei porţiuni disticte, vermisul (vermis cerebelli) şi cele două emisfere cerebeloase (hemisperium cerebelli). Vermisul este încadrat între cele două emisfere cerebeloase. Cerebelul prezintă trei feţe: anterioară, superioară şi inferioară, precum şi o circumferinţă. Faţa anterioară priveşte înainte şi în jos lăsând să se desprindă de pe ea cele 3 perechi de pedunculi cerebeloşi. Între pedunculii cerebeloşi, valvula lui Vieussens, nodulus, lueta şi faţa superioară a valvulei lui Tarin se delimitează recesul posterior al ventriculului IV. Faţa anterioară mai este denumită şi hilul nervos al cerebelului deoarece la acest nivel întâlnim pedunculii cerebeloşiprin intermediul cărora se realizează conexiunile cerebelului. Faţa superioară uşor convexă prezintă pe linia mediană porţiunea superioară a vermisului . De o parte şi de cealaltă a liniei mediane există câte o suprafaţă plană, înclinată în afară şi în jos care corespunde feţei superioare a emisferelor. Faţa superioară prezintă la nivelul vermisului:
- lingula;
- lobulul central (lobulus centralis);
- culmen;
- declive;
- folium, la care se adaugă
- lobulii corespunzători de pe emisferele cerebeloase.
Faţa inferioară are un aspect convex mai ales la nivelul emisferelor cerebeloase. Vermisul inferior trimite două prelungiri laterale care se pierd în emisferele cerebeloase, realizând piramida lui Malacarne. Faţa inferioară prezintă la nivelul vermisului:
- tuber;
- pyramis;
- uvula;
- nodulus, la care se adaugă
- lobulii corespunzători de pe emisferele cerebeloase.
Circumferinţa cerebelului are aspectul unei margini groase şi rotunjite care separă faţa superioară de faţa inferioară. Anterior circumferinţa prezintă o scobitură largă numită incizura semilunară ce corespunde frâului valvulei lui
Vieussens şi coliculilor cvadrigemeni inferiori. Posterior circumferinţa prezintă o scobitură posterioară în raport cu coasa cerebelului. Aşa cum am mai amintit circumferinţa este încrucişată de marele şanţ circumferenţial a lui Vicq d Azyr.
FISURAŢIA
La suprafaţa cerebelului există o serie de şanţuri transversale de diferite adâncimi ce se continuă de pe vermis pe emisfere. Avem astfel:
- şanţuri de ordinul I, care delimitează lobii, şi care ajung la nivelul subsţantei albe;
- şanţuri de ordinul II, care delimitează lobulii şi care nu ajung la substanţa albă;
- şanţuri de ordinul III, care delimitează lamelele sau foliile.
LOBULAŢIA
Cerebelul este format din porţiuni neechivalente din punct de vedere funcţional şi filogenetic. Subdiviziunile cerebelului se stabilesc în plan sagital şi în plan transversal. În plan sagital cerebelul este împărţit de Edinger în 1911 în:
- un lob median numit vermis;
- doi lobi laterali (emisferele cerebeloase);
- un lob posterior format din nodulus şi floculus;
Această împărţire se baza pe criterii filogenetice. Lobul posterior reprezintă arhicerebelul, vermisul reprezintă paleocerebelul, iar emisferele cerebeloase reprezintă neocerebelul. Această subdivizare morfofuncţională nu ţine însă cont de faptul că un lobul este constituit dintr-o porţiune vermiană şi una emisferică. Ca urmare se trece la subdiviziunea în plan transversal încurajată de cercetările lui Elliot Smith, Larsel şi Dow.
Din punct de vedere filogenetic, cerebelul prezintă o porțiune nodulofloculară numită arhicerebel, o porţiune anterioară care poartă denumirea de paleocerebel, (alcătuită din lingula, lobulul central, culmen şi porţiunile ce corespund acestora pe emisferele cerebeloase), şi dintr-o porţiune posterioară numită neocerebel (constituită din declive, folium, tuber, pyramis,
uvula şi lobulii acestora).
CONFIGURAŢIE INTERNĂ
Pe secţiune, cerebelul are trei porţiuni care sunt reprezentate de substanţa periferică cenuşie (scoarţa cerebeloasă), substanţa albă şi substanţa cenuşie centrală.
SUBSTANŢA CENUŞIE este situată atât la periferie unde formează cortexul cerebelos cât şi în interiorul cerebelului unde formează nucleii cerebelului.
Scoarţa cerebelului (cortexul cerebelos; cortex cerebellaris) este alcătuită din trei straturi:
- stratul molecular (stratum moleculare) situat superficial, cu funcţie de asociaţie;
- stratul celulelor lui Purkinje (stratum piriformium), intermediar, cu rol efector;
- stratul granular (stratum granulosum) situat profund, cu rol receptor.
Nucleii cerebelului sunt situaţi în porţiunea anterioară a cerebelului în plină masă de substanţă albă. Sunt în număr de 4. Enumeraţi din afară înauntru aceştia sunt:
- nucleul dinţat;
- nucleul emboliform;
- nucleul globulos şi
- nucleul fastigial.
a) Nucleul dinţat (nucleus dentatus) este format dintr-o lamă de substanţă cenuşie neregulat plisată cu deschiderea orientată anterior şi medial. Este nucleul neocerebelului.
b) Nucleul emboliform (nucleus emboliformis) are aspectul unei coloane de substanţă cenuşie orientată sagital, paralel cu linia mediană.
c) Nucleul globulos (nucleus globosus) este situat medial de nucleul emboliform. Nucleul emboliform şi nucleul globulos aparţin paleocerebelului.
d) Nucleul fastigial (nucleus fastigii) este situat în vermis deasupra ventriculului IV. Are aspectul unei mase cenuşii ovoidale cu axul mare anteroposterior. Cei 2 nuclei fastigiali sunt separaţi unul dcelălalt printr-o lamă de substanţă albă. Nucleul fastigial este nucleul arhicerebelului.
SUBSTANŢA ALBĂ este formată din fibre nervoase mielinizate şi ocupă porţiunea centrală a cerebelului. Porţiunea sa centrală formează centrul medular a cărui diviziune în lamele albe dă naştere pe secţiune arborelui vieţii. La nivelul hilului substanţa albă se continuă cu pedunculii cerebeloşi. În dreptul tavanului ventriculului IV centrul medular formează două lame de substanţă albă ce vor alcătui vălul medular superior (velum medullare superius; valvula lui Vieussens) şi vălul medular inferior (velum medullare inferius; valvula lui Tarin).
CONEXIUNI
Deşi arhi, paleo şi neocerebelul nu sunt separate net una de cealaltă sistematizarea conexiunilor în raport cu arhi, paleo şi neocerebelul este menţinută având în vedere conexiunea predominantă:
- cu nucleii vestibulari pentru arhicerebel;
- cu măduva spinării pentru paleocerebel;
- cu scoarţa cerebrală, prin intermediul nucleilor trunchiului cerebral pentru neocerebel.
Aferenţele cerebelului ajung la scoarţa cerebelului fie difuz, fie prin realizarea unei proiecţii precise. În general fiecare zonă a cortexului cerebelos (arhi, paleo sau neo) îşi trimite axonii celulelor lui Purkinje spre nucleii respectivi:
- nucleii fastigiali pentru arhicerebel;
- nucleii emboliform şi globulos pentru paleocerebel;
- nucleii dinţaţi pentru neocerebel.
Nucleii centrali ai cerebelului după ce au primit axonii celulelor lui Purkinje emit eferenţele cerebelului. Eferenţele cerebelului se îndreaptă spre nucleii trunchiului cerebral sau spre formaţiunile diencefalice realizând astfel arcurile arhi, paleo sau neocerebeloase care se disting printr-o activitate funcţională diferită. Conexiunile arhicerebelului. Aferenţele arhicerebelului sunt reprezentate de:
- fibrele vestibulocerebeloase;
- tractul tectocerebelos;
- tractul tectopontocerebelos.
Fibrele vestibulocerebeloase sosesc de la nucleii vestibulari şi urmând calea pedunculilor cerebeloşi inferiori ajung la scoarţa arhicerebelului. Există şi fibre care nu fac sinapsă în nucleii vestibulari, ele venind de la neuronii ganglionului lui Scarpa.
Eferenţele arhicerebelului sunt realizate de:
- fibrele cerebelovestibulare directe;
- fibrele cerebelovestibulare încrucişate.
Fibrele cerebelovestibulare pleacă de la scoarţa cerebelului, fac releu în nucleii acoperişului şi ies prin pedunculii cerebeloşi inferiori ajungând lanucleii vestibulari. De la nucleii vestibulari se stabilesc legături cu măduva, respectiv cu nucleii oculomotori. În esenţă arcul arhicerebelos este un arc vestibulo-cerebelo-vestibular. Eferenţele nucleilor vestibulari închid arcurile reflexelor de orientare şi de echilibru, care caracterizează funcţia arhicerebelului. Arhicerebelul este responsabil de echilibrul static şi de cel dinamic.
Conexiunile paleocerebelului. Aferenţele paleocerebelului sunt reprezentate de:
- tractul spinocerebelos posterior (direct, Flechsig) cu origine în coloana lui Clarcke din măduva toracală inferioară şi lombară. Acest fascicul duce spre cerebel sensibilitatea proprioceptivă inconştientă a trunchiului şi membrelor inferioare. Ajunge prin pedunculul cerebelos inferior la scoarţa vermisului, dar şi la scoarţa paleocerebeloasă a emisferelor;
- tractul spinocerebelos anterior (încrucişat, Gowers) cu origine în nucleul lui Bechterew. Transportă spre cerebel sensibilitatea proprioceptivă inconştientă a membrelor superioare. Ajunge la cerebel prin pedunculul cerebelos superior şi se termină în vermisul superior (lobulul central şi culmen);
- fibre care sosesc de la nucleii lui Goll, Burdach şi von Monakow prin intermediul pedunculului cerebelos inferior şi se termină în uvulă, pyramis, culmen, lobulul central, lingulă;
- tractul olivocerebelos;
- tractul reticulocerebelos. Formaţiunea reticulară bulbopontină fiind aferentată de scoarţa cerebrală motorie realizează prin fibrele reticulocerebeloase o acţiune de optimizare a funcţiilor tonice a cerebelului;
- tractul tectocerebelos, care soseste la cerebel prin pedunculii cerebeloşi superiori asociind funcţia de echilibru şi de reglare a tonusului muscular cu centrii reflexelor vizuale şi acustice.
În concluzie, principalele aferenţe paleocerebeloase sunt reprezentate de sensibilitatea proprioceptivă inconştientă, sensibilitatea proprioceptivă conştientă, şi exteroceptivă provenită mai ales de la formaţiunile trunchiului cerebral.
Eferenţele paleocerebelului sunt realizate de:
- tractul cerebelorubric ce trec prin pedunculul cerebelos superior, încrucişează linia mediană la nivelul decusaţiei lui Werneckink şi ajung la porţiunea magnocelulară a nucleului roşu. De la nucleul roşu pleacă fibrele rubrospinale ce încrucişează din nou linia mediană şi ajung la măduvă;
- tractul cerebeloolivar care trece prin pedunculul cerebelos inferior spre oliva bulbară de partea opusă;
- tractul cerebeloreticular Unele fibre trec prin pedunculul cerebelos mijlociu şi se termină la formaţia reticulată pontină controlaterală, altele trec prin pedunculul cerebelos inferior spre porţiunea medială a formaţiei reticulate bulbare. Prin aceste legături paleocerebelul controlează tonusul postural al muşchilor somatici şi reglează sinergia mişcărilor vieţii de relaţie. Împreună cu arhicerebelul constituie cerebelul static cu rol în reflexele de orientare, echilibru şi de control a tonusului muscular.
Conexiunile neocerebelului. Aferenţele neocerebelului sunt realizate de:
- fibrele corticopontocerebeloase, cu origine în cortexul cerebral temporal, frontal şi accesor în cortexul parietooccipital. Aceste fibre fac releu în nucleii punţii, apoi prin pedunculii cerebeloşi mijlocii ajung la cortexul cerebelos controlateral. Prin acest circuit corticopontocerebelos fiecare regiune a scoarţei cerebrale se conectează cu o regiune determinată a scoarţei cerebeloase;
- tractul olivocerebelos ce pleacă din olivă şi ajunge prin pedunculul cerebelos inferior la scoarţa emisferului de partea opusă;
- tractul reticuloneocerebelos;
- fibre rubrocerebeloase;
- fibre arciforme.
Eferenţele neocerebelului sunt realizate de:
- fibrele dentorubrice care pleacă de la nucleul dinţat, trec prin pedunculul cerebelos superior şi se încrucişează la nivelul decusaţiei lui Werneckink şi ajung la nucleul roşu;
- fibrele dentotalamice urmează traiectul pedunculului cerebelos superior, nu se încrucişează şi se termină la nucleii laterali şi centromedian al talamusului. De la talamus pleacă fibre spre scoarţa cerebrală în special spre T2 şi ariile prefrontale. În felul acesta se închide circuitul cortico-ponto-cerebelo-dento-talamo-cortical. Ca urmare a acestui circuit fiecare arie corticală este informată de starea funcţională a ariei cerebeloase corespunzătoare şi invers.
Neocerebelul îndeplineşte funcţia de control a motilităţii voluntare. Prin circuitele sale neocerebelul are o funcţie dinamică.
VASCULARIZAŢIA CEREBELULUI
La nivelul cerebelului există şase artere dispuse în trei perechi. Acestea sunt arterele cerebeloase superioare dreaptă şi stângă, arterele cerebeloase posterioare inferioare dreaptă şi stângă, şi arterele cerebeloase anterioare inferioare dreaptă şi stângă.
Artera cerebeloasă superioară (artera superior cerebelli) este cea mai voluminoasă. Îşi are originea pe faţa laterală a trunchiului bazilar, foarte aproape de terminarea sa. Puţin sinuoasă în segmentul său de origine se dirijează în afară având un traiect paralel cu şanţul pedunculopontin. Înconjură faţa laterală a pedunculilor cerebrali pentru a aborda faţa superioară a cerebelului. Se ramifică într-un veritabil evantai de ramuri terminale
- Artera cerebeloasă posterioară inferioară (artera posterior inferior cerebelli) provine din artera vertebrală, se îndreaptă anterior de-a lungul bulbului, apoi se curbează superior spre faţa inferioară a cerebelului.
- Artera cerebeloasă anterioară inferioară (artera anterior inferior cerebelli) este cea mai mare ramură inferioară a trunchiului bazilar,având un traiect lateral.
Venele cerebelului se împart în vene vermiene (dispuse simetric în raport cu linia mediană), anterioare (ce colectează sângele venos al versantului anterior şi a hilului cerebelului) şi laterale (ce colectează sângele venos al emisferelor cerebeloase).
APLICAŢII CLINICE
Arhicerebelul este responsabil de echilibrul static şi de cel dinamic. Tulburările de echilibru pot să apară în ortostatism sau în poziţie şezândă. Mersul se efectuează cu baza de susţinere lărgită. Tulburările locomoţiei se caracterizează prin devierea de la direcţia de deplasare, mersul ebrios. Sindromul de arhicerebel apare îndeosebi în tumori de tipul meduloblastoamelor.
Leziunile paleocerebelului determină tulburări de tonus şi tremurătura intenţională. Muşchii afectaţi au consistenţă moale, reflexele osteotendinoase diminuă şi oboseala musculară apare mai repede. Majoritatea tulburărilor cerebeloase sunt neocerebeloase. În aceste leziuni mişcarea voluntară demarează cu întârziere, este sacadată şi imprecisă ca destinaţie, prin lipsa de coordonare a muşchilor agonişti şi antagonişti. Asinergia reprezintă diminuarea capacităţii de a executa mişcări line, ordonate, sincronizate, între grupele musculare. Există lipsa coordonării mişcărilor precise, pierderea ţintei sau depăşirea acesteia. Poate apare tremor intenţional intensificat de mişcare. Afecţiunile vasculare ale cerebelului sunt mult mai rare decât cele ale emisferelor cerebrale fiind întâlnite de obicei în hemoragiile şi ramolismentele cerebeloase sau hematoamele cerebelului. Ele sunt caracterizate de fenomenele vestibulare: greţuri, vărsături, cefalee cervicooccipitală.
Medici care tratează această afecțiune
Articole sugerate
Site-ul NewsMed.ro se adresează oricărei persoane care prezintă interes cu privire la subiecte din sfera medicală şi care decide să nu rămână nepăsătoare atunci când vine vorba de asigurarea propriei sănătăţi.
© Copyright 2023 NewsMed - Toate drepturile rezervate.