Ablaţia prin radiofrecvență: ce este, care sunt indicațiile?

      Ablaţia prin cateter este o metodă relativ nouă de tratament care a revoluţionat terapia în unele aritmii, în care a devenit de primă intenţie. Cel mai frecvent, este utilizată energia de radiofrecvenţă. Deşi este apărută de prin anii 1980 şi utilizată pe scară largă din 1990, în ghiduri abia recent a fost specificată ca terapie de primă linie în unele tahiaritmii. Cateterele au fost pentru prima dată utilizate în anii 1960 pentru înregistrare şi stimulare.

      Ablaţia în aritmii s-a făcut iniţial cu ajutorul curenţilor eliberaţi de un defibrilator extern, procedeu numit electrofulguraţie. Marele dezavantaj era lipsa de control a energiei de înalt voltaj care ducea la distrucţii tisulare importante; de aceea curenţii de radiofrecvență au devenit cea mai utilizată sursă de energie în ablaţie. Aceştia determină leziuni mici, controlate, omogene, necrotice, rezultate prin ardere (energie termică). Mărimea leziunii este influenţată parţial de lungimea electrodului distal de ablaţie şi de tipul de cateter (standard sau cu irigaţie externă sau internă). Dacă este bun contactul cu miocardul şi la parametri optimi, leziunile rezultate sunt de minim 5 – 7 mm diametru şi de 3 – 5 mm adâncime.

      Siguranţa leziunile determinate de această sursă de energie a dus la utilizarea ablaţiei prin radiofrecvență tot mai frecvent, inclusiv la tahiaritmii precum tahicardia ventriculară polimorfă şi fibrilaţia ventriculară.  Cea mai mare rată de succes se înregistrează la tahicardia supraventriculară precum tahicardia atrio – ventriculară nodală şi tahicardia ortodromică reciprocă.

Ablația prin radiofrecvență și afectarea cardiacă

a) Ablația prin radiofrecvență și tahicardia paroxistică supraventriculară

      Tahicardia paroxistică supraventriculară este consecinţa a 3 mecanisme principale. Cea mai frecventă formă de tahicardie paroxistică supraventriculară este tahicardia atrio – venticulară nodală, rezultatul unei microreintrări ce include nodulul atrio – ventricular, formată în sens anterograd de calea lentă (sau „intrarea” atrionodal inferioară) şi retrograd de calea rapidă (sau „intrarea” atrionodal superioară). În mod tipic, tahicardia atrio – venticulară nodală poate fi vindecată prin ablaţia căii lente, adică efectuarea de aplicaţii de radiofrecvență (sau la copii, mai sigur, prin crioablaţie) la nivelul acesteia, situată în apropiere de inelul tricuspidian inferior, lângă sinusul coronarian sau ceva mai sus de el.

      Riscul de lezare a nodulului sinoatrial şi deci de bloc iatrogen este redus (1 – 2%) dacă este efectuată ablaţia căii lente şi nu a celei rapide, situată mai aproape de zona compactă a nodului atrioventricular. În funcţie de sensul pe care îl are frontul de depolarizare, tahicardia atrio – venticulară nodală poate fi tipică sau atipică. În tahicardia atrio – venticulară nodală tipică (sau de tip slow-fast) sensul este: calea lentă – calea rapidă, iar în cea atipică (sau de tip fast – slow) sensul este calea rapidă – calea lentă. Astfel, unda P va fi în complexul QRS determinând aspectul de falsă undă S în DII, DIII şi aVF şi de pseudoundă R în V1 sau înainte de complexul QRS. Absenţa undei P pe un traseu electrocardiografic cu tahicardie cu complex QRS fin sugerează tot o tahicardia atrio – venticulară nodală.

      Prezenţa unor pseudounde S în DII, DIII şi aVF sau pseudounde R în V1 în timpul episodului de tahicardie paroxistică supraventriculară reprezintă de fapt unde P retrograde complexului QRS şi sunt înalt specifice tahicardiei atrio – venticulară nodale.

b) Ablația prin radiofrecvență și tahicardia ortodromică reciprocă

      Cea de-a doua formă de tahicardie paroxistică supraventriculară ca frecvenţă (30% din tahicardiile paroxistice supraventriculare) este tahicardia ortodromică reciprocă, care este o tahiaritmie prin reintrare condusă anterograd prin nodulul atrio – ventricular şi retrograd printr-o cale accesorie. Ablaţia tahicardiei ortodromice reciproce se realizează prin efectuarea de aplicaţii asupra căii accesorii, situată la nivelul inelului mitral sau tricuspidian. În tahicardia ortodromică reciprocă, unda P va apare după complexul QRS, la distanţă de acesta. Tahiaritmiile cu interval RP scurt, în care intervalul dintre complexul QRS şi unda P retrogradă este mai scurt decât intervalul PR următor iar unda P este în prima parte a intervalului RR, sugerează că tahicardia supraventriculară încorporează în circuitul acesteia o cale accesorie.

c) Ablația prin radiofrecvență și tahicardia atrială unifocală

      Cea mai rar întâlnită tahiaritmie dintre tahicardiile supraventriculare este tahicardia atrială unifocală care poate avea situsul la nivelul unuia din cele 2 atrii. Necesită o cartografiere atentă pentru realizarea ablaţiei. În tahicardia atrială unifocală stângă, se impune cateterizarea transseptală prin foramen ovale permeabil sau prin puncţie transseptală.

d) Ablația prin radiofrecvență și sindromul Wolff-Parkinson-White

      Sindromul Wolff-Parkinson-White este cea mai întâlnită formă de preexcitaţie. Conducerea anterogradă se face printr-o cale accesorie, care dacă are o perioadă refractară scurtă, deci conduce rapid, există riscul de fibrilaţie ventriculară şi moarte subită. Din fericire acest lucru este rar întâlnit în practica medicală. În mod tipic, trecerea de la tahicardia ortodromică reciprocă la fibrilația atrială poate fi cauza unei tahicardii rapide preexcitate. Ablaţia prin radiofrecvență a căii accesorii înlătură acest risc şi duce la vindecarea pacientului.

e) Ablația prin radiofrecvență și flutterul atrial

      Flutterul atrial se datorează cel mai frecvent unei macroreintrări situate în atriul drept şi include istmul dintre inelul tricuspidian şi vena cavă inferioară. Sensul circuitului de reintrare poate fi orar sau anti-orar, cel mai frecvent fiind acesta din urmă. În flutterul atrial tipic anti-orar, frontul de depolarizare coboară pe peretele lateral al atriului drept şi urcă pe cel septal, pe electrocardiograna de suprafaţă undele de flutter fiind negative în derivaţiile inferioare şi pozitive în V1. În flutterul atrial tipic orar, sensul macrocircuitului va fi similar celui orar, undele de flutter fiind pozitive în derivaţiile inferioare şi negative în V1. Ablaţia liniară a istmului cavo-tricuspidian va duce la vindecarea acestor forme de flutter atrial.

      Există şi flutter atrial non-istmus dependente cu situsul atât în atriul drept cât şi stâng. Flutterul atrial stâng este mai rar, este mai dificil de abordat prin tehnica ablaţiei, necesitând o cartografiere prin intermediul unor sisteme de “mapping” tridimensional.

f) Ablația prin radiofrecvență și fibrilația atrială

      Fibrilația atrială este cea mai frecventă tahiaritmie susţinută întâlnită în practica medicală. Cea mai simplă procedură de ablaţie prin cateter în fibrilația atrială, dar rar practicată azi, este ablaţia sau doar modularea nodului atrio – ventricular, care previne tahicardiomiopatia secundară ei la pacienţii refractari la terapia medicamentoasă. Această metodă nu duce la vindecarea fibrilației atriale (fiind necesară în continuare anticoagularea orală cronică) însă controlează frecvenţa ventriculară, elimină palpitaţiile şi îmbunătăţeşte capacitatea funcţională, cu preţul unei cardiostimulări electrice permanente. Modularea nodului atrio – ventricular modifică capacitatea de conducere a acestuia, fără a induce bloc atrioventricular total şi deci fără a fi necesară cardiostimularea electrică permanentă decât rar şi tardiv.

      O altă procedură de ablaţie prin cateter în fibrilația atrială, însă cu viză curativă, este izolarea venelor pulmonare asociată sau nu cu efectuarea de linii şi ablaţia electrogramelor înalt fragmentate (în funcţie de tipul de fibrilație atrială). Efectuarea unei linii de ablaţie în jurul fiecărei vene pulmonare (segmental) sau luate câte 2 ipsilaterale (circumferenţial), iniţial ostial apoi antral va duce la izolarea electrică a acestora şi astfel atriul stâng este „protejat” de ectopiile venoase. Ulterior au apărut şi alte teorii fiziopatologice în fibrilația atrială, care au dus la noi metode de ablaţie (ablaţia electrogramelor complex fragmentate sau ablaţia substratului, ablaţia liniară, ablaţia plexurilor ganglionare majore).

      Rata de succes în ablaţia fibrilației atriale depinde de tipul acesteia, fiind mai mare în cea paroxistică şi mai redusă în cea persistentă sau persistentă de lungă durată sau permanentă. Cu cât fibrilația atrială paroxistică este mai de durată, cu atât aceasta devine tot mai susţinută şi implicit mai greu de convertit atât prin ablaţie cât şi prin metodele clasice de tratament, datorită implicării şi a miocardului atrial care constituie substratul acesteia prin remodelarea electrică, structurală şi mecanică a atriului.

      Ablaţia chirurgicală a fibrilației atriale este o metodă care se poate efectua concomitent cu intervenţiile de corecţie a unor valvulopatii sau de revascularizare miocardică aplicaţiile fiind realizate endocardic prin leziuni liniare de tip maze. Procedura de ablaţie de tip maze completă (leziuni transmurale în ambele atrii) este încă procedura cu rata cea mai mare de succes la pacienţii cu fibrilație atrială indiferent de durata aritmiei sau de existenţa unui cord anormal structural.

      Există şi tehnici de ablaţie a fibrilației atriale minim invazive (minitoracotomie sau toracoscopie uni sau bilaterale) care se practică în absenţa unei alte proceduri chirurgicale cardiace prin care aplicaţiile se realizează epicardic şi se izolează în bloc tot peretele posterior al atriului stâng inclusiv, plexurile ganglionare de la acest nivel. Aceste metode sunt în plină dezvoltare, indicaţiile acestora fiind în curs de evaluare. Nu există un consens asupra tehnicii optime de ablaţie a atriului stâng sau asupra a ceea ce constituie succesul clinic a procedurii de ablaţie. Totuşi, ablaţia prin cateter constituie în ghiduri indicaţie de linia a II a la pacienţii cu eşec la cel puţin un antiaritmic, fiind cunoscut deja faptul că rata de succes este superioară terapiei cu antiaritmice.

g) Ablația prin radiofrecvență și tahicardia ventriculară idiopatică

      Tahicardia ventriculară idiopatică este cel mai frecvent generată de la nivelul tractului de ejecţie a ventriculului drept şi mai rar de pe peretele infero-septal, din apropierea apexului atriului stâng. Această formă de tahicardie ventriculară poate fi vindecată prin ablaţie prin cateter, rata de succes fiind totuşi mult mai joasă decât în tahicardia supraventriculară. În tahicardia ventriculară pe cord anormal structural, ablaţia prin cateter este adjunctivă implantării de cardiodefibrilator automat. Aceasta se practică înainte de procedura de implantare şi se pare că poate creşte rata de supravieţuire la 2 ani.

Curenții de radiofrecvență

      Ablaţia prin cateter prin intermediul curenţilor de radiofrecvență implică următoarele:

  • utilizează în mod obişnuit curent electric sinusoidal de înaltă frecvenţă (500 KHz) care produce leziuni controlate de mici dimensiuni la nivelul cordului; mecanismul prin care rezultă este necroza de desicare (termică);
  • eliberarea energiei de radiofrecvență determină căldură rezistivă la nivelul zonei de contact direct cu vârful cateterului; ţesutul subiacent este încălzit datorită proprietăţii de conductivitate a căldurii din
  • ţesutul perielectrod; mărimea leziunii este dată de raportul dintre conductivitatea căldurii în ţesut şi convectivitatea acesteia în sângele din cavităţile cardiace; o temperatură de cel puţin 50ºC la interfaţa electrod – ţesut asigură necroza ţesutului deci o leziune de bună calitate; dacă temperatura urcă la 100ºC atunci se formează cheaguri (prin coagularea sângelui cu care vine în contact electrodul) cu risc de complicaţii embolice; în plus faţă de temperatura interfaţei de contact cu electrodul mărimea leziunii depinde şi de puterea eliberată de cateterul de ablaţie, diametrul acestuia şi de presiunea de contact cu ţesutul;
  • utilizează sisteme care eliberează energia controlat în funcţie de temperatură şi care întrerupe brusc descărcarea energiei la creşteri ale impedanţei; creşterea diametrului electrodului distal şi irigarea acestuia cu soluţii saline au dus la realizarea unor leziuni controlate mai mari şi mai adânci;
  • produce leziuni acute care au în centru o zonă de necroză înconjurată de una de hemoragie şi inflamaţie; aceasta din urma explică recidiva unor aritmii postablaţie timp de zile sau chiar săptămâni (prin persitenţa de ţesut aritmogen).

Surse alternative de energie în ablaţia prin cateter

a) Crioablația

      Crioablaţia este folosită de câţiva ani în laboratoarele de electrofiziologie:

  • temperatura de -75% la nivelul ţesutului, realizată prin evaporarea rapidă a oxidului nitros lichid aflat sub presiune la vârful cateterului, determină o leziune tisulară ca o “minge de ghiaţă”;
  • are o serie de avantaje faţă de radiofrecvență cum ar fi: risc minim de bloc atrio – ventricular permanent la aplicaţiile din apropierea acestuia (prin reversibilitatea proprietăţilor electrofiziologice la încălzire) precum şi de lezare a unor structuri vasculare precum arterele coronare sau venele pulmonare, o stabilitate excelentă a cateterului în timpul aplicaţiilor, lipsa durerii în timpul aplicaţiilor;
  • dezavantajele crioablaţiei sunt o rată de succes, se pare, mai mică şi o manevrabilitate mai dificilă a cateterului;
  • este o formă de energie mai rar folosită decât radiofrecvență.

b) Ultrasunetele

      Ultrasunetele, laserul şi microundele nu sunt încă utilizate curent în practică, acestea implicând următoarele:

  • Ultrasunetele (high-intensity focused ultrasound) crează o undă de presiune care este convertită în căldură prin absorbţia de către ţesut, leziunea rezlutată fiind tot de tip termic; au fost utilizate în izolarea venelor pulmonare, avantajul acestui cateter bazat pe ultrasunete cu focalizare intensă este că nu necesită contact cu ţesutul însă au fost raportate cazuri de paralizie a nervului frenic (prin proximitatea acestuia cu venele pulmonare);
  • Cateterul cu laser determină leziuni termice prin absorbţia fotonilor; la temperaturi joase (42 – 65º C) leziunea rezultată este prin denaturarea proteinelor; a fost utilizat în izolarea venelor pulmonare, însă indicaţia de elecţie ar putea fi ablaţia tahicardiei ventriculare ischemice prin lipsa formării de ţesut fibrotic (generator de noi cicatrici, potenţial cauzatoare de noi circuite sau focare de tahicardie ventriculară);
  • Microundele sunt utilizate prin intermediul unei antene care încălzelte ţesutul prin energie radiativă (unde electromagnetice); avantajele posibile sunt leziunile de dimensiuni mai mari, o dependenţă mai redusă de contactul strâns cu endocardul şi riscul mai redus de formare de trombi.

Indicaţii de terapie prin ablaţie

  • tahicardia supraventriculară simptomatică precum tahicardie atrio – ventriculară nodală, sindromul Wolff-Parkinson-White, tahicardie atrială unifocală şi flutter atrial (formele tipice din atriul drept) constituie indicaţii de primă linie (în funcţie de preferinţa pacientului);
  • fibrilație atrială simptomatică care afectează calitatea vieţii pacientului, după ineficienţa sau intoleranţa a cel puţin un antiaritmic (atât pentru ablaţia fibrilației atriale cât şi pentru ablaţia nodului atrio – ventricular în scopul controlului ratei ventriculare);
  • tahicardie ventriculară simptomatică (de primă linie pentru tahicardia ventriculară idiopatică, după preferinţa pacientului); dacă există un substrat – cardiopatie subiacentă atunci se recomandă în caz de lipsă de eficacitate sau intoleranţa terapiei antiaritmice sau a unor şocuri multiple corect descărcate de către defibrilatorul automatic implantabil.

Indicaţii mai puţin obişnuite ale ablaţiei prin cateter sunt:

  • tahicardia sinusală idiopatică simptomatică refractară la terapia medicamentoasă;
  • extrasistolele simptomatice care afectează calitatea vietii;
  • tahicardia joncţională ectopică simptomatică.

Contraindicaţii ale ablaţiei prin cateter

  • sunt rare;
  • ablaţia atriului stâng şi a flutterul atrial persistent nu se recomandă în prezenţa unui tromb atrial; nici ablaţia ventriculară stângă nu este indicată dacă există un tromb ventricular mobil;
  • protezele valvulare mecanice nu pot fi, în general, traversate cu cateterul de ablaţie.

Cum se realizează procedeul de ablație prin cateter?

      Procedura de ablaţie se efectuează cu / fără anestezie generală (doar sub sedative şi antalgice intravenos), aceasta din urmă fiind recomandată mai ales la copii şi în cazuri selectate la adulţi.

a) Preprocedural:

  • este necesară o evaluare care va include istoricul medical şi examinarea fizică, electrocardiograma în 12 derivaţii în criză (dacă este disponibilă în 12 derivaţii) şi în ritm sinusal;
  • se va evalua cel puţin funcţia renală, nivelul electroliţilor şi hemoleucograma;
  • ecocardiografia trebuie să excludă o afectare structurală cardiacă;
  • testul de efort poate uneori reproduce tahiaritmia; acesta poate fi efectuat sau nu concomitent cu o metodă imagistică;
  • cateterismul cardiac;
  • pacientului se va recomanda repaus digestiv cu cel puţin 12 ore înainte (de obicei, din seara precedentă); medicaţia cu efecte electrofiziologice se va întrerupe înainte de procedură pentru o perioadă egală cu cel puţin de 5 ori semiviaţa drogului (exceptie amiodarona); cu medicaţia anticoagulantă se va proceda la fel;
  • femeile la vârsta reproductivă trebuie sa nu fie însărcinate, deoarece prin fluoroscopie sunt expuse radiaţiilor X.

b) Intraprocedural:

  • se vor folosi un număr minim de 2 catetere (maxim 5), care se vor poziţiona la nivelul cordului stâng şi / sau drept (atrial înalt, sinus coronarian, joncţiune, ventricul, etc) pentru a induce şi cartografia tahiaritmia înainte de efectuarea aplicaţiilor;
  • plasarea unui cateter în sinusul coronarian ajută la identificarea unor căi accesorii stângi sau a substratului altor tahiaritmii stângi;
  • abordarea atriului stâng se poate efectua transseptal (printr-un foram ovale permeabil sau prin puncţie) sau retrograde prin traversarea valcei aortice;
  • se va efectua anticoagulare pentru evitarea complicaţiilor tromboembolice, inteensitatea acesteia fiind în funcţie de tipul ablaţiei şi de durata procedurii.

c) Postprocedural:

  • deşi nu este o recomandare cu indicaţie fermă, se preferă administrarea de antiagregante plachetare de tipul Aspirinei pentru a evita complicaţiile tromboembolice sechelare, timp de minim 4 până la 12 săptămâni;
  • se va efectua ecocardiografia pentru a se identifica apariţia lichidului pericardic;
  • se vor efectua teste electrofiziologice dacă apar tahiaritmii recurente;

Complicaţii ale ablaţiei prin cateter

      În prezent, expunerea la radiaţii este de regulă joasă; riscul mediu de anomalii genetice este de 1 caz la 1 milion de naşteri; riscul mediu de afecţiuni maligne fatale este de 0.3 – 2.3 de decese la 1000 de cazuri pentru fiecare 60 de minute de fluoroscopie.

      Pot fi majore, în aproximativ 3%, incluzând evenimentele trombo – embolice la mai puţin de 1% din cazuri (risc mare la ablaţia fibrilației atriale), decesul (sub 0.3%); complicaţii cardiace precum blocul atrio – ventricular de grad înalt, tamponada cardiacă (cel mai frecvent în ablaţia fibrilației atriale – până la 6% din cazuri), spasm coronarian sau tromboză coronarian, pericardită, leziuni valvulare.

      Mai puţin severe sunt:

  • complicaţii vasculare (24%): sângerări retroperitoneale, hematom, leziuni vasculare, hipotensiune arterială, tromboembolism sau embolii gazoase;
  • complicaţii pulmonare: hipertensiune pulmonară cu/sau fără hemoptizie (datorită stenozelor pulmonare), pneumotorax;
  • altele: fistula atrio-esofagiană, spasm piloric, hipomotilitatea gastrică, paralizie de nerv frenic, leziuni cutanate (arsuri) electrice sau prin iradiere, infecţia locului de acces, tahicardie sinusală inapropriată, aritmii iatrogene.

Rezultate în ablaţia prin cateter

a) Pentru tahicardia supraventriculară

  • tahicardia atrio – ventriculară nodală şi sindromul Wolff-Parkinson-White pot fi vindecate printr-o singură procedură, rata de succes fiind de 90 – 95%; tahicardia atrială unifocală şi flutterul atrial drept în 90% din cazuri sunt curabile; recurenţele apar în primele 2 –  3 luni, pacienţii putând fi supuşi unei a IIa proceduri; ablaţia căii lente în tahicardia atrio – ventriculară nodală are un risc de 1 – 2% de bloc atrio – ventricular total (grad III); în situaţii rare, care necesită aplicaţii în aproprierea zonei compacte a nodului atrio – ventricular (cale accesorie parahisiană, ablaţia căii rapide) riscul de bloc total este chiar mai mare (de aproximativ 5%) dacă de utilizează energia de radiofrecvenţă; crioablaţia scade riscul de bloc atrio – ventricular (de fapt este reversibil) dar este mai puţin efectivă, mai ales pentru căile accesorii profunde.
  • în fibrilația atrială, rata de success este de până la 87% în forma paroxistică pe cord normal structural şi mai scăzută (aproximativ 50%) în forma persistentă pe cord anormal structural şi dilataţia atriului stâng; repetarea procedurii este necesară în peste 25% din pacienţi; rata de success depinde de fapt de modul de monitorizare a pacienţilor şi de păstrarea sau nu a terapiei antiaritmice;

b) Pentru tahiaritmii ventriculare

  • tahicardia ventriculară idiopatică (frecvent tahicardia ventriculară de tract de ejecţie a ventriculului drept) este vindecabilă în proporţie de 80%, dacă este inductibilă în timpul studiului electrofiziologic (deoarece nefiind printr-un mecanism de reintrare sunt greu inductibile);
  • unele tahicardii ventriculare au sediul profund intraseptal sau epicardic şi de aceea sunt greu de abordat pentru ablaţie;
  • unele tahicardii ventriculare stângi au sediul în apropierea cuspelor aortice şi efectuarea aplicaţiilor au risc de lezare a arterelor coronare;
  • tahicardia ventriculară asociată unui cord anormal structural beneficiază doar de o ablaţie prin cateter paliativă; existenţa unor cicatrici de mari dimensiuni limitează succesul unor aplicaţiilor efectuate prin intermediul cateterului de ablaţie; prezenţa unor circuite complexe, multiple, contribuie la rata modestă de succes, în absenţa unor sisteme de “mapping” tridimensionale; de regulă, în aceste situaţii terapia ablativă este adjunctivă implantării de defibrilator, pentru a scade numărul şocurilor necesare.

 

De REŢINUT !!

  • Ablaţia prin catater utilizează frecvent curent electric sinusoidal de înaltă frecvenţă care produce leziuni controlate, de mici dimensiuni, prin necroza de desicare (termică).
  • Sursele alternative de energie în ablaţia prin cateter sunt crioablaţia, ultrasunetele, laserul şi microundele.
  • Tahicardia supraventriculară simptomatică precum tahicardia atrio – ventriculară nodală, sindromul Wolff-Parkinson-White, tahicardia atrială unifocală şi flutterul atrial constituie indicaţii de primă linie (în funcţie de preferinţa pacientului) cu o rată de succes de aproape 100%.
  • Fibrilația atrială simptomatică după ineficienţa sau intoleranţa a cel puţin un antiaritmic constituie o indicaţie ablaţie de a doua intenție.
  • Indicaţii rare ale ablaţiei prin cateter sunt: tahicardie sinusală idiopatică simptomatică refractară la terapia medicamentoasă, extrasistolele simptomatice care afectează calitatea vietii, tahicardia joncțională ectopică simptomatică.
  • Crioablaţia scade riscul de bloc atrio – ventricular în ablaţia tahicardiei atrio – ventriculare nodale, dar este mai puţin efectivă, mai ales pentru căile accesorii profunde.
  • Tahicardia atrio – ventriculară nodală și sindromul Wolff-Parkinson-Whitepot fi vindecate printr-o singură procedură, rata de succes fiind de 90 – 95%.
  • Tahicardia atrială unifocală şi flutterul atrial drept sunt curabile în 90% din cazuri.
  • Tahicardia ventriculară idiopatică (frecvent tahicardia ventriculară de tract de ejecţie a ventriculului drept) este vindecabilă în proporţie de 80%, dacă este inductibilă în timpul studiului electrofiziologic.
  • Complicaţiile ablaţiei sunt rare, dar uneori pot fi severe.

 

Adauga comentariu

Apasa aici pentru a adauga comentariu

Suntem pe social media

Like us!